"Secvenţe ale emancipării oraşului. Sfârşitul secolului al XIX lea, începutul secolului XX"

Se cunoaşte desigur că oraşele au avut cel mai mult de câştigat de pe urma revoluţiei industriale. Prefacerile au fost rapide, multe târguri şi aşezări preurbane devenind în scurt timp aglomeraţii în care necesitatea impunea un anume tip de gândire a desfăşurării vieţii.

O expansiune în progresie geometrică a instituţiilor sale, a menţinerii unui raport optim între cei care conduc urbea şi elaborarea de soluţii rapide şi eficiente la probeleme pe care le generează o aglomerare ordonată.

Fără a fi socotită măruntă, dar ce pare a fi în opinia majorităţii, funcţionarea unei fabrici de gheaţă artificială pentru locuitorii unei aşezării din ce în ce mai numeroase care trăiesc în emisfera nordică continental temperată cu excese climatice îndeosebi vara se înscria în priorităţile Consiliului comunal.

Veţi spune că omul poate trăi şi fără gheaţă artificială. Individual, da, poate trăi, dar funcţiunile comerciale şi prevederea în cazul protecţiei sanitare nu pot fi eludate, tocmai că planează un pericol mortal asupra comunităţii.

Bucureştiul ca şi alte oraşe ale Vechiului Regat de la sfârşitul secolului al XIX făcuseră progrese în dezzvoltarea şi evoluţia lor edilitară, însă se găseau la mare distanţă de oraşele importante europene.

Aducţiunea de apă potabilă nu era răspândită pe toată raza municipalităţii, canalizarea figura ca una din problemele majore ale oraşului, lacurile sau bălţile chiar dacă întregeau pitorescul locului, generau nu doar semne de întrebare în privinţa igienei publice, dar erau surse de contagiune în lanţ pentru locuitori.

De altfel, motivul securităţii sanitare a constituit motorul principal al iniţiativei primăriei oraşului de a plăti scump, însă necesar, punerea în funcţiune a unei fabrici de gheaţă artificială în Bucureşti.

Începând cu secolul al XVIII-lea, gheaţa naturală era produsă în bazine de congelare. Situate la altitudini mari, adânci de 50 cm şi foarte întinse, acestea erau alimentate de mici curgeri naturale de apă.

Câteva nopti de temperaturi scăzute erau suficiente pentru a obţine un strat de gheaţă gros de pâna la 15 cm.

Gheaţa astfel "fabricată" era conservată, uneori chiar pâna la 2-3 ani, în gheţării.

Gheţăriile erau de obicei construcţii subterane sub forma unui depozit bine izolat cu bârne de lemn şi paie situate în apropierea unei ape, pe un teren mai înalt pentru a fi ferită de inundaţii şi de infiltraţii cu uşa de obicei orientată spre nord.

Apoi, preţioasa gheaţă era transportată, învelită în pânză subţire, în căruţe acoperite în care se aflau din abundenţă paie.

Treptat distribuţia de gheaţă a devenit o industrie profitabilă şi a cunoscut o deosebită dezvoltare în special în Statele Unite.

Odată cu dezvoltarea marilor oraşe, cererea de băuturi reci şi creme îngheţate a devenit copleşitoare, dând un puternic avânt comerţului cu gheaţă.

Au apărut şi diverse tipuri de afaceri care nu puteau fi realizate decât cu ajutorul gheţii cum ar fi comerţul cu peşte proaspăt, carne, vegetale şi lapte precum şi fabricarea şi stocarea berii, vinului şi untului. Toate aceste industrii au reuşit să impulsioneze şi mai mult consumul de gheaţă.

Fabrica de gheaţă era un serviciu public care avea sens în epoca în care a fost construită.

Trei factori care fac rentabilă fabricarea gheţii artificiale: cerere mare de cuburi de gheaţă, a căror producere într-un congelator obişnuit în tăvi ar dura prea mult; mobilitatea crescută a oamenilor în scopuri de divertisment; distribuţie uniformă şi regulată a punctelor de aprovizionare cu cuburi de gheaţă.

„Gheața naturală era extrasă iarna din apele din București și din jurul lui.

Pentru negustorii de gheață, prioritar era un drum cât mai scurt de la locul de recoltare la depozit, în schimb curățenia apei respective, considerentele sanitare în general nu par să îi fi preocupat.

Gheața era depozitată în gropi (acoperite apoi cu un amestec conținând pământ, paie și chiar bălegar), în barăci de scânduri sau în pivnițe.

Prețul foarte mic de vânzare al gheții este o piedică în calea unor investiții care ar fi ameliorat calitatea exploatării și păstrării gheții.

Gheața era apoi vândută consumatorilor, evident cererea fiind mult mai mare în special în lunile de vară.

Există mai multe categorii de consumatori, fiecare cu necesități proprii.

Profesioniștii comerțului cu alimente, și în special măcelarii și negustorii de pește, dar și lăptarii, iaurgii și alți comercianți de brânză și lactate, cofetarii, restaurantele și cafenelele etc., cumpără gheața pe care o folosesc pentru a păstra la rece alimentele perisabile.

O categorie aparte o reprezintă negustorii de băuturi răcoritoare: bragagii, limonagii etc., aceștia, pentru a-și răci marfa, puneau gheața direct în băutură, astfel încât orice impurități sau agenți patogeni existenți în gheață treceau în organismul consumatorului. De asemenea, spitalele cumpără cantități însemnate de gheață.

Mari cantități de gheață utilizează și anumite tipuri de fabrici, în București cei mai mari consumatori industriali par să fi fost fabricile de bere” (Historia Urbana, tomul XXVIII, 2020, pp. 171–190)

AUDIO, emisiunea „Istorica”, ediţia din 2 octombrie 2023 (integral)

Regia de montaj: Radu Sima şi Georgeta Ruse

Regia de emisie: Izabel Jerdea şi Denisa Colţea

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro