"Pedeapsa capitală în România socialistă"

Pedeapsa cu moartea este cea mai aspră formă de represiune care a existat vreodată. Pedeapsa cu moartea este lipsirea de viaţă, în mod legal, al unui individ, drept consecinţă a săvârşirii de către acesta a anumitor crime ce o presupun.

Sentinţa este pusă în aplicare prin execuţie. Noţiunea de pedeapsă cu moartea a căpătat si eufemismul : "pedeapsa capitală".

Caracteristica principală a acestei pedepse vizează suprimarea vieţii, pedeapsa cu moartea fiind, astfel, o pedeapsă privativă de libertate.

De asemenea, pedeapsa cu moartea este o pedeapsă corporală, deci se referă la persoana omului în ceea ce priveşte integritatea corporală. Această pedeapsă este una eliminatorie, prin aceasta individul fiind înlăturat din societate.

În acelaşi timp, pedeapsa capitală este o pedeapsă ireparabilă în situaţia în care ar fi fost stabilită în mod greşit şi poate avea doar efect preventiv general, fiind lipsită de efectul prevenţiei speciale.

Din punct de vedere istoric, ideea actuală de pedeapsă cu moartea este reminiscenţa timpurilor antice, şi anume a legii talionului : "Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte".

Cuvântul talion îşi are originea în limba latină clasică, unde talio, cu genitivul talionis, înseamnă „la fel”, „similar”, din care s-a format, în latina medievală, expresia "Lex talionis" (legea talionului).

Potrivit acestei legi, vinovatul era tratat în acelaşi chip în care a procedat, sau a vrut să procedeze, cu victima sa, adică inculpatului i se aplica o pedeapsă identică sau similară cu răul săvârşit de el.

Acest principiu ne este cunoscut din legea justiţiei mozaice, descrisă în Vechiul Testament, unde apare de trei ori şi este considerată o lege a reciprocităţii şi a corespondenţei.

Evoluând, pedeapsa cu moartea a căpătat diferite forme, unele devenind simbolice pentru o anumită perioadă istorică.

Crucificarea – (3000 ani î.e.n.) deşi iniţial presupunea o moarte dureroasă, însă rapidă, studiul legistului Frederick Zugibe demonstrează că moartea survine în câteva zile, de la deshidratarea organismului, sau, în cazul în care încheieturile şi picioarele sunt zdrobite cu ciocanul, de la embolia grasă.

Lapidarea - cunoscută încă din preistoric, este o execuţie de aproximativ 15 minute, în timpul căreia victima se îngroapă parţial, mâinile rămânându-i la suprafaţă, şi este supusă aruncării cu pietre grele de dimensiuni relativ mici. Încercând instinctiv să se apere, victima doar îşi prelungeşte agonia.

Spânzurarea – (4000 ani î.e.n.) deşi în caz normal presupune o asfixiere dureroasă timp de 4 minute, poate fi efectuată prin "căderea lungă", în cazul în care călăul greşeşte accidental lungimea funiei. Spânzurarea s-a practicat îndeosebi în Marea Britanie şi fostele colonii ale acesteia.

Tragerea pe roată – reminiscenţă a Evului Mediu. Oasele jertfei sunt zdrobite, cu ajutorul unei roţi grele, astfel fiind pedepsiţi hoţii şi răsculaţii. Horea şi Cloşca au fost martirizaţi la 28 februarie 1785, pe platoul „La furci” lângă Alba Iulia

Dezmembrarea - soarta ce îl aştepta pe Thomas Morus, autorul "Utopiei", după ce refuzase să-l recunoască pe Henric al VIII-lea drept cap al Bisericii Angliei, nefiind dispus să renunţe la principiile sale şi la religia sa catolică, este următoarea: acesta urma să fie tras prin Londra până la Tyburn, spânzurat, scos din buclă încă viu şi supus tăierii organelor genitale şi arderii celor interne. După aceasta dezmembrat în 4 părţi, care urmau să fie atârnate deasupra porţilor oraşului, iar capul pe London Bridge. În ziua pedepsei, a primit favoarea regală: decapitarea.

Guillotinarea - constituie „primul pas umanist” în evoluţia aplicabilităţii pedepsei capitale: în condiţiile în care călăul deseori nu reuşea decapitarea din prima încercare, Joseph Guillotin a propus folosirea unui aparat gravitaţional pentru a facilita soarta condamnaţilor.

Împuşcarea – iniţiată în 1608, în Anglia, este al doilea pas spre o pedeapsă rapidă şi lipsită de durere - moartea survine în 3 minute de la şocul hidrostatic, sau hipovolemie (pierderea masivă de sânge) şi presupune inconştienţa instantanee.

Scaunul electric - a fost introdus ca efect al perceperii lipsei de umanitate a spânzurării. Introdus în 1890 în SUA, presupunea o moarte instantanee de stop cardiac.

Injecţia letală – inventată în 1939 în Germania, şi introdusă în 1977 în SUA, injecţia letală pare a fi cea mai umană metodă de execuţie. Este o amestec de thiopental de sodiu, bromură de pancuroniu şi clorura de potasiu.

Codul Penal adoptat în anul 1864 nu prevedea pedeapsa cu moartea, unele infracțiuni comise în timp de război fiind stipulate însă de Codul Militar.

Constituția din 1866 adoptată în timpul regelui Carol I și inspirată de modelul belgian liberal din 1831, nu prevedea pedeapsa cu moartea pentru crime pe timp de pace. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, doar alte șase țări europene au abolit pedeapsa cu moartea: Belgia, Finlanda, Italia, Luxemburg, Olanda și Portugalia.

Eliminarea pedepsei cu moarte pentru crime pe timp de pace a fost reafirmată în articolul 16 al Constituției din 1923.

La 24 septembrie 1938, legea nr. 3247 pentru implementarea noului cod penal din 1936 l-a pus pe acesta în acord cu noua Constituție a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea din 20 februarie 1938:

Art. 15. Pedeapsa cu moartea se aplică în timp de război potrivit codului de justiție militară.

Consiliul de Miniștri va putea decide aplicarea dispozițiunilor din alineatul precedent și în timp de pace, pentru atentate contra Suveranului, Membrilor Familiei Regale, Șefilor Statelor străine și demnitarilor Statului din mobile și în legătură cu exercițiul funcțiunilor ce le sunt încredințate, precum și în cazurile de tâlhărie cu omor și asasinat politic.

În timpul celui de-al doilea război mondial, regimul antonescian a crescut numărul infracțiunilor pedepsite cu moartea, incluzând jaful, insurecția, rebeliunea, trădarea, spionajul și altele, în vreme ce numărul execuțiilor a crescut rapid.

În prima jumătate a perioadei regimului totalitar de stânga a fost foarte „dinamică”, intrând în categoria condamnaților criminalii de război, fasciștii, legionarii etc.

Pedeapsa cu moartea a fost dată pentru liderii partizanilor anticomuniști, precum cei din munții Banatului, cinci dintre ei (Spiru Blănaru, Petre Domoșneanu, Ion Tănase, Petre Pușchiță și Romulus Marinescu) condamnați la moarte și executați la 16 iulie 1949, iar alți șapte executați ulterior, fără sentință.

Liderii grupului Capotă-Dejeu, vinovați de răspândirea unor manifeste, sunt încadrați la infracțiunile de nedenunțare, respectiv acte de teroare.

De asemenea, aceiaşi soartă au împărtăşit-o partizanii din grupul Ogoranu, în 1955-1956, cum s-a întâmplat şi cu partizanul Vasile Motrescu, capturat, judecat şi condamnat la pedeapsa cu moartea în 1958 la penitenciarul Botoşani. Fraţii Arnăuţoiu au fost executaţi în 1959, iar col. Gheorghe Arsenescu în 1962.

În România totalitară postbelică condamnarea la moarte a luat aspectul unei răzbunări, o formă deghizată de a pedepsi pe foștii rivali politici ai comuniștilor.

În 1949, prevederile legale referitoare la pedeapsa capitală au fost extinse, cuprinzând numeroase infracțiuni economice și politice, cu intenția de a intimida o mare parte a populației.

Sentințele trebuiau să ofere aparența de legalitate necesară îmbunătățirii imaginii regimului și, de asemenea, aveau un rol preventiv general.

Apogeul execuțiilor a fost în anii 1958-1959, apoi se simte un declin din 1960, când sunt înregistrate 17 execuții, 8 dintre acestea pentru omor și 5 pentru uneltire împotriva ordinii de stat.

În dezbaterea asupra păstrării sau excluderii predepsei capitale avută în cadrul primului cerc al puterii, ministrul de Justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu s-a declarat un partizan al pedepsei capitale cu amendamentul extinderii ei, pe când gruparea Gheorghiu Dej propunea abrogarea acesteia.

În 1960, pentru prima dată, art. 24 al Codului Penal, modificat prin decretul nr. 212 din 17 iunie, menționează moartea, ca o pedeapsă și nu în lista generală a pedepselor, ci într-un articol separat.

În anii ce au urmat, până la reforma penală din 1968, numărul celor executați a scăzut, având loc numai o singură execuție, pentru rebeliune în 1962, una pentru acte de teroare, în același an, una pentru tâlhărie cu omor în 1967 și 11 pentru crimă înregistrate în întregul interval.

Fișele matricole penale oferă informații despre 8 execuții între 1965 și 1968, în vreme ce o situație statistică a Ministerului Justiției menționează 11 sentințe capitale.

Conform invitatului nostru o altă statistică ne prezintă 47 de condamnări la moastre , dar numărul acestora trece de o sută.

Ultima execuţie a avut loc la 25 decembrie 1989. Acuzaţi de genocid cuplul prezidenţial Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost judecat şi condamnatla pedeapsa capitală. Procesul a fost foarte rapid şi carcaterizat prin erori grosolane ale desfăşurării procesuale, cu avocaţi de paradă şi dovezi enunţate, dar nu şi probate. De asemenea, au lipsit martorii apărării.

În timpul administraţiei Ceauşescu au fost pronunţate mai multe sentinţe de condamnare la moarte pentru omor deosebit de grav, dar şi pentru prejudicii aduse statului, punerea în pericol a siguranţei naţionale şi trădare.

Comparativ cu perioada stalinistă, nu mai întâlnim aplicarea pedepsei cu moartea în scopuri direct politice precum eliminarea dizidenților, mai ales dacă luăm în considerare că nici pentru trădare nu a fost executată nicio persoană, chiar dacă acte de trădare au avut loc.

Conform unor date neoficiale, 104 sentinţe au fost puse în aplicare. La Penitenciarul Jilava aveau loc execuţiile deţinuţilor politici sau de drept comun, la „fortul 13”, precum şi la penitenciarul Rahova, într-o încăpere de beton la subsol.

Pedeapsa capitală a fost abolită in România la 7 ianuarie 1990, la câteva zile după căderea regimului comunist. Romania a semnat, ulterior, o serie de protocoale care cereau respectarea drepturilor omului

AUDIO, emisiunea „Istorica”, ediţia din 23 februarie 2026 (integral)

Regia de montaj: Eugenia Ivanov și Cristina Sganţă

Regia de emisie: Mihaela Popescu şi Denisa Colţea

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro