„Consulii onorifici ai României Mari”

Arhiva diplomatică a MAE conține o foarte bogată corespondență referitoare la organizarea și funcționarea consulatelor României din străinătate, atât a consulatelor de carieră, cât și a celor onorifice.

Se acordă prioritate dosarelor de personal ale consulilor onorifici, rapoartelor consulatelor onorifice, corespondenței privitoare la propunerile pentru numirea unor persoane în funcția de consul onorific al României, evoluția instituțională a consulatelor onorifice ale României organizate pe țări etc.

De asemenea, istoricii interesaţi de subiect pot studia și istoria consulatelor străine din România, cu menţiunea că, pentru acestea din urmă există documente încă din deceniile 3-4 ale sec. al XIX-lea, când România ca stat și subiect de drept internațional încă nu exista.

În esenţă, diplomaţia consulară este un domeniu de mare actualitate, foarte dinamic, în continuă prefacere, în concordanţă cu evoluţiile politice şi instituţionale din sfera relaţiilor externe promovate de actorii statali, în special, fiind strâns legată de provocările lumii actuale (globalizarea economiilor, problemele de mediu, securitatea energetică etc).

Unii autori definesc diplomaţia consulară ca fiind diplomaţia promovată de consulate şi reprezentanţi consulari, circumscrisă activităţilor clasice referitoare la vize, cetăţenie, reprezentare, şi chestiuni comerciale, turism şi promovarea investiţiilor între ţări, localităţi, organizaţii şi indivizi.

Formular de foaie personală a viceconsulului de la Nisa, Félix Poncelet, 1939 ; AMAER, Franța, Problema 75, volum 21, folio 263. Cu permisiunea invitatei ediţiei, d-na dr. Elinor Danusia Popescu

După obținerea Independenței de stat a României în urma războiului din 1877-1878, Ministerul Afacerilor Străine va trece printr-o serie de transformări instituționale, în acord cu noul statut internațional, în perspectiva recunoașterii independenței statului și ridicării la rangul de Regat.

Astfel, la 7 septembrie 1878 este dat decretul prin care se desființează deosebirea existentă între costumele agenților diplomatici.

Aliniindu-se la normele internaționale existente, la 7 noiembrie 1878 este emis decretul prin care se precizează titlul și rangul trimișilor diplomatici ai României. Aceștia erau împărțiți în trei clase: trimiși extraordinari și miniștri plenipotențiari, miniștri rezidenți, însărcinați cu afaceri.

Jurământ prestat de Louis Louis-Dreyfus, consul onorific al României la Paris, 16 mai 1922, AMAER problema 75, Consuli onorifici ai României în diverse țări, 1870-1944, Franța, volum 19, folio 124

Prin legea suplimentară de reorganizare a Ministerului Afacerilor Străine din 14 februarie 1879 se extinde rețeaua de misiuni diplomatice și oficii consulare ale României din Europa.

Referitor la reprezentanţii consulari, aceştia erau încadraţi în două categorii distincte: consuli retribuiţi şi consuli neretribuiţi. În prima categorie intrau: consulii generali, care puteau primi concomitent titlurile de agenţi politici sau însărcinaţi cu afaceri, consulii şi viceconsulii. Ei aveau atribuţii de ordin economic şi juridic. Nu era lăsat la o parte nici personalul ministerului, din administraţia centrală. În linii mari, el rămânea acelaşi, aşa cum fusese stabilit prin legea din 1873, fiind adăugate şi posturi noi, conform lărgirii sarcinilor şi spaţiului de acţiune ale ministerului.

Clădirea consulatului general onorific al României din Paris, Rue de la Banque numărul 4, arondismentul 2. Fațada rue des Petits-Pères – arhiva personală a invitatei ediţiei

Sărind mai multe etape de reformare a aparatului diplomatic al României, ajungem la modificările operate potrivit Decretului Regal nr. 3549 din 24 oct. 1937. Acesta aproba noul Regulament Consular al Ministerului Afacerilor Străine.

Conform Regulamentului consular menţionat, personalul consulatelor de categoria a II-a (onorifice) se compunea din: consuli generali, consuli sau viceconsuli şi agenţi consulari.

„Aceştia, în caz de lipsă de cetăţeni români locali, se pot lua şi dintre străinii locali, cei mai consideraţi şi mai influenţi. Ei însă vor avea, în toate cazurile, numai un caracter comercial”.

De asemenea, consulii generali şi consulii de a doua categorie vor trebui, la fiecare şase luni, să raporteze capului legaţiunii respective, dacă există aşa legaţiune, şi Ministerului de Externe, notiţe generale asupra comerţului din localitate, asupra legăturii sale cu acela al României, şi asupra oricăror alte fapte de comerţ, de statistică şi de igiena publică”

„Consulatele onorifice sau de categoria a II-a se înființează în orașele în care se simte nevoia pentru susținerea intereselor țării și în care nu există consulate de carieră. Ele depind direct de legațiunea căreia se adresează pentru orice chestiune”.

Cartea de identitate a viceconsulului onorific al României la Milano, Edgardo A. Piceni, 1928. Cu permisiunea invitatei ediţiei

„Titularul consulatului de categoria a II-a se numește prin decret regal, după propunerea ministrului, pe baza recomandării legațiunii în circumscripția căreia se află acel consulat, și i se acordă «patenta consulară», ca și consulilor de categoria I-a”.

„Șeful unui consulat de categoria a II-a se alege dintre notabilii profesioniști, comercianți etc, cu reputație ireproșabilă, din orașul în care funcționează oficiul consular. Se preferă notabilități dintre cetățenii români și numai în lipsa lor se va numi un străin”.

Regulamentul consular din 1937 conține reglementări ale atribuțiilor consulilor de carieră și consulilor onorifici (administrative, de notariat, chestiuni maritime, economice, comerciale, corespondență consulară etc.).

Decret de încetare a funcțiilor consulare ale lui Louis Louis-Dreyfus, 1940 ; AMAER, Franța, Problema 75, volum 19, folio 131. Cu permisiunea invitatei ediţiei.

„Consulii de ambele categorii au datoria să apere din toate punctele de vedere drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor români stabiliţi în circumscripţiile consulare respective şi ale celor veniţi temporar sau aflaţi în trecere. Ei trebuie să le înlesnească exercitarea tuturor drepturilor de care se bucură în acea ţară”

„Consulii de categoria I-a şi a II-a sunt obligaţi la rapoarte informative cu privire la situaţia economică, în genere, comercială, financiară, industrială etc., a ţării în care se află consulatul. Se va da în special chestiunilor comerciale cea mai mare atenţiune, cu privire la importul şi exportul diferitelor produse animale şi materii prime sau fabricate, arătându-se cu date statistice oficiale întreaga mişcare comercială”.

Fragment din tabelul consuliilor onorifici din Italia. Credit: edituracetateadescaun.ro

Am ales pentru ascultătorii noştri şi un fragment din prefaţa la volumul „Consulii României în careul Marilor Puteri vest-europene”(1919-1939), semnată de domnii Silviu Marian Miloiu, prof. dr. hab. Universitatea „Valahia” din Târgoviște şi Traian Sandu, prof. dr. hab. Université de Paris III – Sorbonne Nouvelle: „Trebuie să salutăm eforturile depuse prin munca de arhivă și lectura literaturii despre țările în cauză, în cel puțin trei câmpuri particulare legate de domeniul consular.

În primul rând, este vorba despre relațiile diplomatice, cu o favoare acordată Franței datorită co-tutelei cu Sorbona, călătoriile de studii pe care le-a făcut acolo și profilul unuia dintre codirectorii tezei. Celălalt domeniu logic privilegiat a fost cel al relațiilor comerciale, principala activitate a consulilor, cu un accent foarte firesc pe Regatul Unit, mare putere comercială și financiară. Importanța petrolului în ajunul războiului susține această abordare a recrutării consulare în rândul britanicilor.

Domeniul cultural a fost abordat prin migrația studențească, în special către Paris și mai general către universitățile franceze: autoarea a utilizat un anumit număr de lucrări științifice pe această temă care cuprinde multe informații, întrucât era un pas obligatoriu al formării elitelor politice și culturale.

Dacă domeniile majore evocate mai sus privilegiază puterile satisfăcute de prevederile tratatelor din sistemul versaillez, Germania și Italia nu sunt nici ele uitate în această teză, cu atât mai mult cu cât ele au fost principalii parteneri ai României în toate domeniile înainte de 1914 și, mai ales, cu cât teza este tocmai problematizată pe capacitatea diplomației consulare de a compensa duritatea reglementărilor păcii.

Ori, când luăm în considerare ceea ce aduce teza important în tratarea acestei problematici, îl găsim în totala neasemănare a recrutării consulilor în cele două țări și în asemănarea nu mai puțin totală a politicilor celor două state fasciste față de consulii lor. Astfel, din această cercetare arhivistică reiese că Italia fascistă a cunoscut o remarcabilă continuitate a personalului consular, cu dinastii aristocratice cu nume sonore și prestigioase.

În schimb, Germania, tulburată de înfrângerea și ocupația franco-belgiană a Ruhrului, pradă fermentelor revoluționare și separatiste de la începutul anilor 1920, cunoștea recrutări de calitate foarte disparată, marcate de profituri și trafic de posturi consulare din partea unor personalități românești locale. Acest lucru nu i-a împiedicat pe anumiți consuli de înalt nivel pe plan industrial și intelectual, precum Gustav Rommenholler sau Hugo von Gahlen, să permită acestei țări să beneficieze de reluarea relațiilor comerciale cu România.

Cu toate acestea, atunci când aceste două regimuri fasciste, deci revoluționare de dreapta, au considerat că politica lor era pusă în discuție, fie de prezența evreilor în funcțiile de consuli ai României în Germania, fie de alinierea Bucureștiului la politica de sancțiuni a Societății Națiunilor în timpul războiului etiopian, niciunul dintre acestea nu a ezitat să atace funcția consulară, indiferent de calitatea recrutării și de implantarea ei socială. Acesta este, credem noi, unul dintre rezultatele remarcabile ale cercetării de față.

Credit: cetateadescaun.ro

Constatăm așadar amploarea, dar și limitele rezistenței funcțiilor consulare, ca de altfel a întregii societăți tradiționale și îndeosebi a elitelor sale, în fața valului fascist și mai general totalitar, revoluționar, unanimist și colectivist, care ridica și mătura societățile europene și nu numai pe ele. În fața acestui fapt dificil, consulii, reprezentanți ai societăților civile, uneori reprezentanți ai unor adevărate dinastii, nu se potriveau.

Prin urmare, activitatea consulară a eșuat – și aceasta este o concluzie care confirmă ceea ce știam deja despre puterea corozivă a fascismului – să reducă decalajul dintre țările satisfăcute și țările frustrate mai expuse crizei globale și succesului fascismului. Această tipologie inițială șterge prin virulența fascistă alte compoziții posibile, precum, de exemplu, cei trei învingători care se confruntă cu cei învinși, sau noile elite industriale și comerciale, britanice și germane, care se confruntă cu dinastiile comerciale și cerealiere mai tradiționale, franceze și italiene.

Pe bună dreptate, cercetătoarea a ales să grupeze puterile satisfăcute împotriva puterilor frustrate.

Credit. cetateadescaun.ro

Arhitectura generală este clasică, fiind în opinia noastră destul de inevitabilăcând vine vorba de perioada interbelică și se justifică mai ales în cazul activităților consulare legate de variațiile comerțului.

Așadar, momentele de cotitură din anii 1922/1924 - în jurul încercării de relansare de la Genova, confirmate prin planul Dawes -, prăbușirea bursieră din 1929, care a afectat mai întâi investițiile financiare și schimburile comerciale, precum și sosirea lui Hitler la putere în 1933 și preluarea de către acesta a controlului asupra primei economii europene, imprimă ritmul firesc al acestui demers.

Vom reține în principal primul capitol, sintetic și comparativ, care se prezintă ca o vastă introducere în subiect, dar și ca o primă încercare de comparare a celor patru puteri din centrul românesc de acreditare a consulilor. Această comparație se realizează în mai multe domenii: zona funcțională a diplomației, dar și domeniul social al profilurilor dezirabile de consuli, posibile în funcție de context – de exemplu, foarte împovărătoare în Germania – și, în final, în domeniul protocolar al schimbului de decorațiuni și alte distincții. Se abordează apoi rolul multiplu al funcției consulare, în dubla sa dimensiune politică și juridică.

În final, capitolul se încheie pe o notă politică, iarăși comparativă, referitoare la relațiile dintre acești reprezentanți ai societății civile din țările acreditate și șeful misiunii țării acreditante. Aici, autoarea subliniază fin ambiguitatea situației consulilor României, o mică putere obligată cel mai adesea să-i aleagă dintre naționalii țării acreditante, ceea ce i-a plasat într-o situație uneori delicată în ceea ce privește loialitatea națională … fără să punem la socoteală loialitatea față de propriile interese economice și financiare în afacerile cu România.

Și aici, cercetătoarea distinge și compară cu pertinență miniștrii din capitalele aliate, aleși de fapt dintre politicienii de prim rang din România și miniștrii de la Berlin, cu un profil mult mai diplomatic și tehnic. Ea percepe cu finețe raportul invers de putere dintre personalitatea lui Titulescu la Londra, care domina consulii și relația de la Paris dintre marele comerciant Louis-Dreyfus și un plenipotențiar chiar de talia lui Victor Antonescu, care era mult mai echilibrată.

Specimene de semnătură ale consulilor onorifici ai Românei mari din Germania. Credit: edituracetateadescaun.ro

Plenipotențiarii Berlinului și chiar ai Romei aveau așadar profiluri ceva mai puțin proeminente, chiar dacă prințul Ghica la Roma de la sfârșitul anilor 1920, Richard Franasovici la sfârșitul anilor 1930 și chiar Petrescu-Comnen la Berlin în a doua jumătate a anilor 1930 marcau reechilibrarea diplomaţiei româneşti în favoarea regimurilor fasciste. Este perfect de înțeles că istoricii care nu sunt specialiști pe România pot găsi aceste evoluții puțin lungi, dar pentru specialiștii pe subiect sunt de real interes.”

AUDIO, emisiunea „Istorica”, ediţia din 16 februarie 2026 (integral)

Regia de montaj: Alina Iaurum și Mădălina Niculae

Regia de emisie: Adriana Anica şi Costin Iorgulescu

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro