„Realismul socialist în literatură şi arte (1948-1953)”

Realismul socialist a apărut ca mișcarea oficială de artă a Uniunii Sovietice, caracterizată prin portretizarea valorilor comuniste idealizate.

Termenul de „realism socialist” a fost folosit pentru prima dată de Ivan Gronski, președintele Comitetului organizatoric al Uniunii Scriitorilor Sovietici din URSS, într-un articol din „Literaturnaia Gazeta” din 23 mai 1932, iar conceptul de realism socialist a fost stabilit ca „doctrină oficială și formă de artă” a U.R.S.S. în timpul dezbaterilor dintre înființarea în 1932 a Uniunii Scriitorilor Sovietici și primul congres al acesteia din 1934.

Subliniind teme de eroism, muncă și colectivism, a servit ca instrument de propagandă, promovând loialitatea față de stat și optimismul cu privire la viitor.

Ca stil mandatat de stat, realismul socialist a căutat să unifice arta sub un singur scop: să inspire și să educe cetățenii în conformitate cu idealurile comuniste.

Artiștii au fost însărcinați să creeze lucrări care să reflecte aspirațiile colective ale societății, amestecând realismul cu o viziune idealizată a progresului, armoniei și mândriei naționale. A subliniat imaginile și narațiunile accesibile care ar putea rezona cu cetățeanul de zi cu zi, respingând abstractizarea și experimentarea modernistă.

Prin reprezentări ale eroismului, unității și realizărilor industriale, realismul socialist a devenit un instrument puternic pentru modelarea identității culturale și a loialității politice.

„Arta socialistă nu este o artă de dragul artei; este o armă în lupta ideologică.” — I. V. Stalin

„Arta trebuie să slujească poporului și să reflecte viețile, luptele și victoriile lor.” — Andrei Jdanov

Credit: https://www.cosminnasui.com

Realismul socialist de inspirație sovietică este impus în cultura țărilor comuniste satelite, inclusiv România. Unic în istoria culturală și literară românească, realismul socialist între 1948 şi 1953, după alţi autori până în anul 1956, la raportul secret al CC al PCUS, ce critica abuzurile din timpul lui I.V. Stalin, a distrus iremediabil, ireversibil şi inexorabil vechiul sistem românesc de valori şi instituțiile culturale corespunzătoare, propunând-şi realizarea „omului nou”, după matca sovietică.

Ce s-a pierdut : conexiunile intelectualilor cu țările din Occident au fost complet întrerupte; Academia Română şi asociațiile profesionale cu tradiție la noi ca Societatea Scriitorilor Români sau Societatea compozitorilor români au fost desființate şi înlocuite cu unele noi, Uniunea Scriitorilor din România şi Uniunea Compozitorilor din România, de exemplu, din care personalitățile care nu erau acceptate de noul regim comunist totalitar au fost îndepărtate urgent şi chiar condamnate şi încarcerate.

În anul 1948 a fost tipărită broşura “Publicații interzise până la 1 mai 1948”, care cuprindea într-un volum de 500 de pagini listele anterioare de nume interzise, completate cu un număr masiv de nume de autori sau titluri de cărți, ajungându-se ca în patru ani lista să conțină nu mai puțin de 8.779 de titluri de cărți şi reviste interzise.

Dispar peste noapte din librării, din biblioteci publice şi chiar din case particlulare cărți semnate de autori precum: Alecsandri, Agârbiceanu, Cantemir, Coşbuc, Eminescu, Goga, Hasdeu, Maiorescu, Odobescu, Rebreanu, Sebastian, Topârceanu, Voiculescu, şi mulți alții, fiind lăsate deoparte periodicele, volumele filozofilor, istoricilor etc. şi pe cele ale unor mari filozofi şi scriitori din Occident.

Credit: https://filmmenu.wordpress.com

Impactul acestei epurări de proporții asupra intelectualilor români a fost teribil. În 1949 au fost interzise până şi creațiile populare cu „conținut ideologic inadecvat”, mai precis 119 de cântece interpretate de Maria Tănase, Maria Lătărețu, Fănică Luca, Ioana Radu şi alții, multe dintre ele pentru că vehiculau, incredibil, motivul cromatic: „foaie verde”, referinţă ascunsă a apartenenţei sau simpatiei pentru Mişcarea legionară.

În literatura română postbelică, debutul realismului socialist ca ideologie oficială a fost oficializat în anul 1948, simultan cu apariţia unui articol în patru părţi în ziarul „Scânteia”. Autorul ce se considera şi jurnalist, Sorin Toma, „vechi membru de partid, cadru de nădejde care a luptat în Armata Roşie, drept care jurase credință statului sovietic” a publicat sub semnătură proprie „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, despre opera poetică a lui Tudor Arghezi.

Cu toate că în timpul creării „României Mari”, în perioada 1918 – 1919, Arghezi a fost închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori (între care și prozatorul Ioan Slavici), la penitenciarul Văcărești, fiind acuzat de „trădare, deoarece colaborase cu autoritățile germane de ocupație”, iar în anul 1943, sub genericul Bilete de papagal (ziarul “Informația zilei”) poetul a publicat îndeosebi „pamflete usturătoare”, pentru care a fost cercetat de poliție şi cerut de germani. Arghezi a fost închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu, fiind eliberat un an mai târziu.

Tudor Arghezi va fi interzis imediat după publicarea articlului incriminator semnat de Sorin Toma, scriitorul retrăgându-se din viața publică în căsuța lui de la Mărțișor unde ar fi supraviețuit, după cum afirma, din “vânzarea cireșelor”. După anul 1955, poetul a fost recuperat şi valorizat de noul regim, fiind distins ulterior cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca „poet național” la 80 și 85 de ani și deputat în Marea Adunare Națională, bucurându-se de „mari avantaje în regimul comunist, ca și romancierul Mihail Sadoveanu”.

Credit: https://www.cosminnasui.com

Ca o consecinţă a evoluţiei realismului socialist în România în anul 1950 se înființează Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, după modelul sovietic de educație literară al Institutului de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova, cu scopul de a forma “cadre tinere de scriitori și critici literari în Republica Populară Română, ridicați din rândurile poporului muncitor, de a le da acestora o educație comunistă, de a-i înarma cu cunoștințele necesare creației, făuririi unei literaturi noi, puse în slujba poporului muncitor”.

În cadrul așa-zisei școli conduse de Mihail Novicov de la înființare și până la desființarea ei în 1955, se studia asiduu limba și literatura rusă, literatura română – curățată de creația secolului al XX-lea, teoria literaturii, „măiestria literară” dar și marxism-leninismul.

În România, realismul socialist a abordat, în principal, trei teme așa-zis majore: lupta Partidului Comunist în ilegalitate împotriva dictaturii fascisto-militare-antonesciene şi rolul important al comuniştilor în „eliberarea țării de sub jugul fascist” la 23 august 1944; marile realizări ale poporului sub conducerea Partidului Comunist şi lupta maselor conduse de Partid împotriva exploatării crunte de către burghezie şi moşierime”.

Critici literari nou apăruți, îndrumați de omul politic comunist Leonte Răutu, numit şi „dictatorul culturii române” publică articole şi studii în spiritul doctrinei realist-socialiste: Ovid S. Crohmălniceanu; Silvian Iosifescu; Mihai Gafița ; Nestor Ignat; Mihail Novicov; Traian Şelmaru; Ion Vitner. De remarcat că Leonte Răutu, Iosif Chişinevski-Roitman, Nicolae Moraru, Ion Vitner, Mihail Novicov au fost în tinerețe “militanți ai partidului comunist aflat în clandestinitate în România” şi au ajuns să ocupe funcții importante în spațiul politic din perioada anilor 1950.

Cât despre artiştii plastici, diriguitorii partidului unic îi vizau cei formaţi în perioada interbelică sau chiar mai devreme să fie reeducați la locul de muncă. Un experiment eşuat, căci, unii, ca Theodor Pallady, erau burghezi impenitenți, trecuți prin Académie des Beaux-Arts la Paris cu suficiente conexiuni în lumea artistică occidentală pentru a putea fi „transformaţi”. Aceştia și-au continuat creația impasibili, indiferenți la amenințări și schimbări.

Unii, autodidacți introvertiți ca Țuculescu, au creat fără angajamente și menajamente ideologice pentru că pictura avea doar o dimensiune personală, era pentru ei o formă de exorcism și nu una de socializare.

Alții, în schimb, mai maleabili sau pur și simplu îngroziți de perspectiva de a fi împiedicați să creeze pentru că nu s-au adaptat vremurilor noi, s-au străduit din răsputeri să-și adapteze sensibilitatea artistică la noua realitate.

Trebuie să subliniem apăsat că realismul socialist , curent artistic în epocă a servit integral serviciul propagandei din ţările lagărului socialist, cel puţin până la tentativele de liberalizare de după 1955, în Uniunea Sovietică şi 1965, în România.

"Slavă poporului sovietic care construieşte socialismul". - poster de propagandă, anul 1951. Credit: https://www.ilustromania.com/ro

O privire mult mai cuprinzătoare o puteţi experimenta prin lectura volumului „Literatura şi artele în România comunistă” de dr. Cristian Vasile, invitat al ediţiei:

Credit: https://www.ratioetrevelatio.com

AUDIO, emisiunea „Istorica”, ediţia din 17 noiembrie 2025 (integral)

Regia de montaj: Alexandru Balaban și Cristina Sganţă

Regia de emisie: Lucian Flencheş şi Izabel Jerdea

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro