„O istorie aproape uitată: Cadrilater” 1913 – 1940

Foarte diferit pare să fi fost Cadrilaterul atunci când ajungeai în acest ţinut, fie cu trenul, fie cu automobilul, în scop turistic, de la Bucureşti ori şi mai de departe.

Un relief pietros, cu puţine izvoare, cu sate răzleţite, case şi garduri din piatră stivuită, drumuri de pământ, rareori pietruite. Mult soare, puţină umbră. Apropierea de ţărmul mării aducea salvarea turistului după atâta zăduf, briza fiind marea recompensă atât de aşteptată.

Detaliu al hărţii "României şi a Daciei", Iaşi, anul 1920. Credit: https://www.flickr.com

Mai puţin prozaică s-a dovedit realitatea vieţii din Cadrilater. La 1913 nu se putea vorbi de o evoluţie, cel mult de un peisaj sălbatic, locuit în majoritate de turci, tătari şi bulgari. Români, destul de puţini. După două decenii , imaginea locului se schimbase destul de mult. Străzi cu pavaje, clădiri noi publice şi particulare, biserică alături de geamie, prăvălii, cafenele, magazine mici, şcoala, primăria, Percepţia sau Fiscul din ziua de azi. Apăruseră căile ferate, trenurile şi gările, un semn concludent al modernizării.

Sub raport etnic, populaţia a crescut îndeosebi prin strămutarea coloniştilor. Aromâni din cele mai îndepărtate colţuri ale Peninsulei Balcanice (Grecia, Albania, Macedonia) vorbitori pe jumătate de română, păstori şi negustori, foarte harnici şi economi, dedicaţi şi mai presus de toate, arâtând o loialitate ieşită din comun pentru patria adoptivă.

Convieţuirea atâtor seminţii nu a fost nici simplă şi nici liniară, însă sub auspiciile statului român, fiecare şi-a găsit un loc sub Soarele Cadrilaterului.

Balcic. Şcoala primară. Credit: https://imagoromaniae.ro

Cadrilaterul (denumit și Dobrogea de Sud și, în perioada interbelică, Dobrogea Nouă) este denumirea românească a părții de sud a Dobrogei, aflată în Bulgaria și mărginită de Dunăre la NV și Marea Neagră la E.

Numele, apărut la generalii români în 1913, în decursul celui de-al doilea război balcanic, înseamnă „patrulater” și provine: fie de la cele patru laturi ale sale (vechea frontieră, Dunărea, noua frontieră și Marea Neagră), fie de la cele patru cetăți, turcești până în 1878, care alcătuiau un sistem defensiv în nord-estul Bulgariei din 1913: Silistra, Ruse, Șumen și Varna.

Ca urmare a implicării României împotriva Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, partea Dobrogei delimitată, la sud, de o linie Turcșmil (Türk-Șmil la apus de Turtucaia)-Ecrina (Ekrene la sud de Balcic) este alipită la România în 1913, în ciuda criticilor unei părți a opoziției politice.

Turcoaice în Balcic. Credit: https://imagoromaniae.ro

Populația „Cadrilaterului” era atunci majoritar turco-tatară, populația creștin-ortodoxă fiind preponderent bulgară, dar cu minorități, în jur de 10%, române, găgăuze și grecești.

În momentul alipirii, potrivit statisticilor bulgare, dintr-o populație de 286.000 de locuitori, doar 6.348 ar fi fost români, ei înșiși, în majoritate, urmași ai mocanilor mărgineni staționați și sedentarizați aici ca urmare a transhumanței lor pastorale (locuind îndeosebi în jurul Turtucaiei, Silistrei și în valea Batovei, zisă „Valea fără iarnă”, unde pe hărțile otomane apăreau satele „Vlahlar”.

În sec. al XIX-lea a continuat să funcționeze vechea școală românească din Turtucaia, unde documentele au păstrat numele unei întregi pleiade de învățători începând cu dascălul Rusu Șaru în 1774. În Silistra încă dinainte de 1850 funcționa o școală românească din care ieșiseră serii întregi de absolvenți.

Aromânce, şoţii de colonişti în cadrilater. Aici în oraşul Balcic. Credit: https://imagoromaniae.ro

Ca urmare a încurajării stabilirii aromânilor din Balcani și a românilor din alte provincii în decursul stăpânirii românești, ponderea elementului românesc a crescut mult până în 1940. Aici s-au stabilit și români din Timocul bulgăresc.

Prin 1937 bulgarii erau 37 %, rămânând totuși mai numeroși decât românii. În decursul perioadei interbelice, atât jandarmii cât și coloniștii sau românii autohtoni s-au confruntat în permanență cu gherila armată a comitagiilor bulgari și cu rezistența pasivă a populației bulgărești, perioadă evocată în filmografia românească de filmul „O vară de neuitat” de Lucian Pintilie.

La cafenea. Balcic. Credit: https://imagoromaniae.ro

Principalele orașe din această zonă sunt Silistra (sau Dârstor) și Turtucaia (în bulgară Tutrakan), în fostul județ Durostor, respectiv Dobrici (fost Bazargic), Balcic și Cavarna, în fostul județ Caliacra.

Exponate ale elevelor Liceului de fete din Bazargic. Perioada interbelică. Credit: https://imagoromaniae.ro

Bazargicul crescuse de la 17.000 de locuitori la 42.000, în vreme ce Balcicul, dintr-un simplu sat de pescari, devenise un oraş cu sute de vile, care primea, în sezon estival, zeci de mii de turişti, veniţi din toate colţurile ţării, precum şi din străinătate.

Portul Balcic se afla în construcţie, iar cel de la Cavarna se proiectase deja. Stepele fuseseră defrişate şi viaţa de la sate cunoscuse o prosperitate fără precedent, mai ales după introducerea industriei agricole.

Măgarul şi sacaua, mijloc de transport al apei potabile în Cadrilater până la apariţia cişmelelor publice. Credit: https://imagoromaniae.ro

Documentele vremii amintesc existenţa unei bogate vieţi culturale şi în judeţul Caliacra, cu centre de importanţă la Bazargic şi Balcic, acesta din urmă beneficiind şi de faptul că Regina Maria îşi stabileşte aici reşedinţa de vară şi construieşte un Palat, adevărat monument de arhitectură.

Poetul Emanoil Bucuţa evoca importanța actului de cultură realizat la Balcic de Regina Maria, cu sprijinul pictorului Szatmary: „Balcicul s-a deşteptat după această descoperire. Pânzele de uitare pe care le lăsaseră peste el secolele au căzut. Locul îngust ca o firidă de femeie clasică a Mării a început să fie săpat după planurile unui pictor, făcut pentru acest rost arhitect... Ziduri puternice de cetate s-au înălţat şi, peste ele, odăile cu tavan jos, pline de aerul sărat și de lumina verde-albastră, turnul visat întâi altfel şi apoi ascuțit în glugă de minaret, ca să se potrivească parcă dorinței musulmanilor de aici, care-i zic Reginei Maria, Sultana, şi mai ales prispele cu troiţe bizantine, scaune de piatră veneţiene, stâlpi dalmatini şi ulcioare şi vase mari de flori, clasice. Întreg peretele malului înalt de 30 - 40 de metri a fost căptuşit cu piatra roşie a locului, cu scări şi ganguri, pridvoare şi colţuri de privire, având cerul orizontului înainte, schimbat cu fiecare pas mai sus. De pe ele cad în perdele colorate curmeiele şi agăţătoarele, menite să facă din tot acest deal o singură grădină atârnată“

Castelul reginei Maria de la Balcic. Credit: https://imagoromaniae.ro

„În epocă, multe dintre vocile influente din spațiul românesc au fost de părere că dobândirea Cadrilaterului este un mare câștig pentru țară, însă au existat și poziții sceptice, care atenționau asupra dificultăților administrative evidente și, mai ales, considerau că cedarea acestui teritoriu nu fusese decât o soluție de compromis a Marilor Puteri și, în special, a Germaniei lui Bismarck, în încercarea de a preîntâmpina o expansiune rusească în regiune. De altfel, nu întâmplător, România pierdea definitiv sudul Basarabiei și primea, în compensație, Cadrilaterul, fiind pusă în fața unei situații delicate, dificil de gestionat.

Noua situație geopolitică, le-a depășit întru totul capacitatea diplomatică de negociere atât în raporturile interne ale alianței, cât și față de Marile Puteri. Anglia, Germania, Rusia, Austro-Ungaria, Italia aveau interese serioase în controlul acestui vast teritoriu ce oferea acces deopotrivă la Marea Neagră, la Marea Egee și la Marea Adriatică, cu resurse extrem de bogate și cu o populație ușor controlabilă, dată fiind îndelungata dominație turcească sub care trăise de secole.

Ciocnirea acestor interese, neînțelegerile cu privire la împărțirea teritoriilor, în special a Macedoniei, concepțiile politice diferite și sistemele divergente de alianță au dus la izbucnirea unui nou război, de astă dată intern, între foștii aliați ai Primului Război Balcanic. România a rămas o perioadă neutră, însă, în 1913, pentru a pune capăt ofensivei bulgare atât în Macedonia cât și în Tracia, cu sprijinul și susținerea Germaniei, dar și a Rusiei, intră în Bulgaria, pe care o ocupă pașnic, determinând încheierea războiului. Pacea de la București, din 1913, ne va pune în postura de arbitri în Balcani, poziție pe care nu o vom mai avea niciodată în istorie și care ne-a permis să purtăm negocieri dintr-o altă postură, în special cu Puterile Centrale și, mai ales, cu Austro-Ungaria.

Țelul urmărit atât de rege, cât și de clasa politică, în frunte cu Ion I. C. Brătianu, era dobândirea Transilvaniei, majoritar românească de care ne lega o istorie parțial comună, dar mai ales elementele de limbă, cultură și credință. Cum o astfel de negociere nu era posibilă, atenția reprezentanților României s-a îndreptat către sudul Dobrogei, o zonă strategică, a cărei utilitate fusese clar demonstrată în timpul Războiului de Independență, dar și o regiune cu serioase resurse și perspective de dezvoltare.

Astfel, în urma Păcii de la București, Cadrilaterul era anexat de către România, în compensație pentru intervenția din Bulgaria. Izolată și slăbită în urma celor două războaie balcanice, țara vecină a fost nevoită să accepte această decizie, dar dincolo de formalitatea încheierii actelor, niciodată bulgarii nu s-au împăcat cu renunțarea la această parte a țării, depunând toate eforturile pentru redobândirea ei.” (Fragment din volumul „Cadrilater 1913-1940” de dr. Florian Bichir

Nuntă la macedo-români, Cadrilater. Credit: https://imagoromaniae.ro

Noua provincie românească avea şi semne slabe şi foarte slabe. De exemplu în timpul participării Armatei române la al doilea război balcanic, practic o participare fără confruntare cu inamicul – bulgarii – am avut pierderi de şase mii de militari ca urmare a epidemiei de tifos şi holeră. Drept consecinţă, Serviciul sanitar al Armatei noastre a fost restructurat din temelii.

Corupţia s-a manifestat din plin în Cadrilater cu prisosinţă prin transmiterea ei de către noua administraţie mult mai obişnuită cu practicile balcanice.

Abuzurile autorităţilor locale, în special a noilor veniţi în funcţii de conducere din ţară au fost numeroase, lipsa de perseverenţă pentru urmărirea şi îndeplinirea planurilor şi a aplicării legislaţiei s-au dovedit triumfătoare ceea ce a produs un deficit de imagine a administraţiei româneşti şi a alimentat constant nemulţumirile etnicilor bulgari.

La 15 iunie 1940, Hitler și-a exprimat sprijinul față de pretențiile teritoriale ale guvernului de la Sofia. Ca urmare, la 19 august 1940, guvernul regal al României, la presiunea Germaniei naziste, a început la Craiova negocieri cu Bulgaria privind frontiera de sud-est a României, negocieri suspendate la 30 august 1940 din momentul în care Germania si Italia au garantat noile frontiere ale României rezultate in urma predării Ardealului de Nord către Ungaria.

Dupa abdicarea regelui Carol al II-lea, tratativele au fost reluate la 7 septembrie 1940, când, în temeiul ordinului telefonic al noului președinte al Consiliului de Miniștri, Ion Antonescu, acordul a fost semnat de Henri Meitani (membru al delegației), nu de ambasadorul Alexandru Crețianu, șeful delegației române la tratative, revenit între timp în Capitală pentru a primi noi instrucțiuni. La 10 septembrie 1940, Ion Antonescu a ratificat sub proprie semnătură tratatul de cedare a sudului Dobrogei.

Evacuaţi din Cadrilater, toamna anului 1940. Credit: adevarul.ro

La începutul lunii septembrie 1940 comandantul Armatei a II-a, generalul Gheorghe Argeșanu, a fost trimis de rege la Constanța pentru a organiza rezistența armată pentru eventualitatea unei invazii a armatei bulgare. Conducătorul rezistenței fiind însă convocat la sediul Guvernului în noaptea de 5/6 septembrie 1940 și arestat din ordinele lui Ion Antonescu, după ratificarea Acordului interministerial de la Craiova, bulgarii au reintrat în posesia acestei regiuni pe cale pașnică.

Una din primele măsuri instituite de noii ocupanți a fost aceea de a reda localităților denumirea în limba bulgară. În final, populația română din acest teritoriu a fost mutată în Dobrogea de nord printr-un schimb obligatoriu de populație cu bulgarii. Astfel, din Bulgaria s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români (din Cadrilater și sudul Dunării), iar din România au plecat 77.000 bulgari.

În schimb, Castelul Reginei Maria de la Balcic a rămas în proprietatea fostului rege Carol al II-lea, fiind îngrijit de către un reprezentant al acestuia, până în 1948 când domeniul a trecut în proprietatea statului bulgar.

Contribuţii editoriale: dl. lect. dr. Tuşa Enache, sociolog şi descendent al unei familii de aromâni colonizaţi în cadrilater cu o scurtă poveste a familiei sale. Un interviu de Mirela Băzăvan

Interviul integral aici:

AUDIO, emisiunea „Istorica”, ediţia din 8 decembrie 2025 (integral)

Regia de montaj: Eugenia Ivanov și Georgeta Ruse

Regia de emisie: Cristina Creţa şi Izabel Jerdea

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro