Refugiaţi, emigranţi din URSS către România interbelică

Încheierea primului război mondial a adus pe lângă pacea mult aşteptată şi dificultăţile atât de năpăstuitoare asupra statelor participante. Victoria, în cazul României a fost însoţită încă de la început de complexitatea unor obstacole ce cu multă greutate şi-a găsit o soluţie.

Reconstrucţia ţării, unificarea normelor pentru provinciile reîntregite, plata efortului de război. Pe lângă acestea a apărut odată cu revoluţia din fostul Imperiu Ţarist şi fenomenul migraţiei. Apreciat la 1,5 milioane de suflete.
Audio: Refugiaţi, dezrădăcinaţi, emigranţi din URSS către România interbelică.

Din fostul imperiu, după război, Rusia sovietică – aflată într-un devastator război civil de trei ani – au plecat în refugiu către statele limitrofe – Polonia, Ţările Baltice, România – mase mari de oameni, cel mai adesea fără o afluire controlată, administrată.

Români, ucrainieni, ruşi şi evrei. Cei din urmă au fost şi cei mai numeroşi. În jur de 100 de mii. Fiecare cu diferenţe sociale, culturale, lingvistice şi convingeri politice.

România a declarat în dese rânduri partenerilor săi – Europa Occidentală, Anglia şi Franţa, cât şi Statele Unite – că singură nu putea să facă faţă unui aflux atât de mare de refugiaţi.

Infrastructura ţării grav deteriorată de război, necesităţile curente ale populaţiei, cât şi fluiditatea relaţiilor politice postbelice o împiedicau să ofere cea mai bună prestaţie în domeniul umanitar. Nu a fost vorba numai de o retorică , ci de realităţi consemnate de martorii vremii şi de documentele din arhivele româneşti şi străine.

România s-a comportat onest şi imparţial cu cererile refugiaţilor, în măsura resurselor sale, în ciuda unei percepţii , imagini nepotrivite din partea avocaţilor refugiaţilor şi a presei, cu preponderenţă de peste Ocean.

Cazuistica reclamată de refugiaţii evrei este explicată de numărul mare al celor ce-au fugit din calea puterii sovietice pentru a-şi salva viaţa, în primul rând.

România nu a putut trata această problemă cu Rusia sovietică pentru faptul că Moscova nu a recunoscut Basarabia ca fiind parte a statului naţional unitar şi nici tezaurul românesc ce fusese evacuat acolo nu a luat calea către proprietarul său de drept.

Fluiditatea demarcaţiei cu Rusia sovietică pe râul Nistru a fost o constantă a politicii statului revizionist, întreţinută prin atacuri, ambuscade, infiltrări de agenţi, răspândire de propagandă bolşevică, culminând cu tentative de ştirbire a autorităţii statului român pe toată linia de est a graniţei. În anul 1924 la Tatar Bunar avea să se desfăşoare o tentativă de rupere a Basarabiei de România şi de alipire la noua URSS.

Motive suficiente pentru guvernele României de a cere instituirea stării de asediu.

Românii refugiaţi din stânga Nistrului către România au avut ca motiv principal – au plecat ultimii din valurile migraţioniste, anii 1930 – 1933 – politica de colectivizare a agriculturii sovietice. Fără proprietăţi, mijloace de lucru şi cu un sistem draconic de taxe şi impozite nu ar fi avut nici un viitor la vetrele lor.

Rusii albi, cei mai mulţi dintre refugiaţi proveneau dintr-o pătură avută, au fost vânaţi la rândul lor de noua putere proletară, adăugându-se şi motivul persecuţiei religioase.

Ucrainienii , parte din ei suporteri ai lui Simion Petliura, liderul unei Ucraine independente, de partea alb-gardiştilor au fost nevoiţi să aleagă România pentru a nu alege cealaltă variantă, exterminarea.

Autorităţile române au oferit ajutorul său neprecupeţit refugiaţilor în colaborare cu diverse organizaţii internaţionale, a misiunii comisarului Societăţii naţiunilor, exploratorul Nansen, sub patronajul Crucii Roşii Internaţionale, cât şi a Crucii Roşii din ţară.

La nivelul cercetării istorice încă se mai regăsesc dispute cu privire la rolul jucat de refugiaţii evrei în această perioadă, unele clarificate şi recunoascute, altele pe cale de a li se oferi o soluţie, tot istorică.

Cert este că documentele din arhive vorbesc constant de teama autorităţilor române, în parte şi de o suspiciune că evreii erau mijloace de export ale ideologiei bolşevice, manevrate de Moscova.

Fiindcă finanţarea tranzitului prin România nu putea fi făcută pe spezele statului român, organizaţiile evreieşti cu mijloace proprii şi ajutor internaţional – fie din Rusia Sovietică, fie prin Alianţa Universală Israelită cu sediul la Londra – au reuşit ca la nivelul anului 1923, 15 octombrie , să evacueze din România conform liderului comunităţii Wilhelm Filderman, 90 la sută din numărul refugiaţilor evrei.

La nivel internaţional, statele dezvoltate, aveau reţineri de a primi pe teritoriul lor refugiaţi, presând pentru o soluţie a ţărilor de margine a fenomenului, inclusiv la Bucureşti.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 13 mai 2013:

Contribuţii editoriale : Mirela Băzăvan în dialog cu d-na Ana Girip, refugiată româncă din Basarabia în România, anii 1940 şi 1944.

Ne puteţi scrie la adresa electronică : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www.romania-actualitati.ro