Kominternul şi România. Reacţia extremei drepte

Firul cominterniştilor români se împleteşte cu evoluţia situaţiei politice de la Moscova. Kominterniştii români ca dealtfel şi cei străini sunt dependenţi în totalitate de ordinele primite de la Internaţionala a III-a Comunistă, un organism politic, ideologic, de propagandă şi informaţii - a se citi spionaj.

Socialiştii români, predecesorii săi, social-democraţii se declară la rându-le stupefiaţi de metodele şi direcţiile de urmat, foarte puţini dintre aceştia au îmbrăţişând o cauză străină.

Legitimitatea a fost dintotdeauna o mare problemă pentru cominternişti şi urmaşii acestora. Cele 21 de criterii prin care o organizaţie politică fie ea şi naţională adera la Internaţionala Comunistă erau îndreptate împotriva ţării respective, atacând baza statului, constituţia, legile şi ordinea socială.

Din capul locului, militanţii kominternişti erau încredinţaţi că preluarea puterii se face prin violenţă, iar odată ajunşi la putere nu mai ofereau condiţii pentru funcţionarea sistemului pluripartit.

Perioada de glorie a kominterniştilor români începe odată cu succesul Revoluţiei bolşevice din Rusia, anii următori fiind deosebit de dificili pentru a pune în practică teoriile noului stat totalitar, în ciuda unui suport logistic şi financiar oferit de Kremlin.

Alexandru Dobrogeanu Gherea, Cristian Racovski, Marcel Pauker, Gheorghe Bujor - care cerea ajutor lui Troţki, ca Armata Roşie să declanşeze revoluţia şi în România - Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Eugen Rozvani, David Fabian sunt printre “vlăstarele” nucleului dur al Kominternului în România.

Mai târziu s-au adăugat Ştefan Foriş, Ana Pauker, Iosif Chişinevski, Bela Breiner, Ilie Pintilie, Burah Tescovici, Boris Stefanov, Vasile Luca, Dimitar Ganev, Petre Borilă, Valter Roman, Leonte Răutu, Leon Tismăneanu, s.a. De remarcat că agenţii Moscovei nu au venit toţi odată după 23 august 1944, ci în valuri succesive până spre sfârşitul anului 1947.

Militantismul kominterniştilor mergea până acolo încât României i se cerea să renunţe la provinciile istorice reunite cu Ţara, după primul război mondial, într-o operaţiune care s-a întins pe cel puţin două decenii , de încercări de izolare, autonomizare şi secesiune teritorială.

Iniţial nucleu, apoi viitorul Partid Comunist din România, acesta avea să pună în practică cu ajutor sovietic comunizarea ţării într-o manieră fidelă cel puţin până la moartea lui Stalin.

În replică, profesorul A.C. Cuza şi mai apoi unul dintre protejaţii săi, studentul, mai târziu, avocatul Corneliu Zelea Codreanu au pus temeliile unor organizaţii naţionaliste, antisemite şi antibolşevice, ca răspuns la resurecţia kominterniştilor.

Mişcarea legionară de mai târziu a avut o altă traiectorie decât comuniştii, însă şi asemănări.

Au fost aleşi în parlament, dar au fost scoşi şi în afara legii de trei ori, au guvernat împreună cu mareşalul Ion Antonescu, s-au răsculat împotriva acestuia, s-au refugiat în Germania, alţii au fost condamnaţi şi închişi pentru zeci de ani de penitenţă.

După război au făcut pact cu comuniştii, însă au sfârşit - cei mai mulţi dintre ei - în închisori sau în cadrul rezistenţei armate din munţi.

Despre kominternişti şi reacţia extremei drepte româneşti în detaliu - atât cât s-a putut spune în răstimpul unei ore cu invitaţii emisiunii, puteţi asculta în fişierul sonor alăturat.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 27 februarie 2012:

Contribuţii editoriale : dl. conf. univ. dr. Andrei Ţăranu de la Facultatea de Ştiinţe Politice a SNSPA, Bucureşti cu o incursiune în curentele extremiste ale epocii. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Consultant ştiinţific : drd. Olga Sandu.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro.