„Diplomaţie culturală şi propagandă. Cazul IRRCS”

Diplomaţia culturală deschide uneori mai multe uşi decât clasica acţiune, activitate diplomatică întreprinsă de funcţionarii Ministerului de Externe.

Realizată pe baza contactelor personale ca urmare a unui real prestigiu al persoanei sau a recunoaşterilor fără de tăgadă, diplomaţia culturală a fost o piatră de încercare pentru regimul politic postbelic de la Bucureşti.

La început, nici măcar nu a fost vorba de diplomaţie culturală, ci mai mult de impunerea unui model de propagare a adevărurilor noului regim în străinătate.

La început până la rodarea mecanismului către ţările din lagărul socialist, ca mai apoi, timid sau cu rezultate împărţite către ţinta preferată, ţările occidentale.

Diferit şi totuşi asemănător cu ARLUS, Institutul Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea (IRRCS) a apărut după eternul model sovietic către finele anului 1949.

Cu personal atent selectat ca grad de loialitate, cu directori cu activitate din ilegalitate, garanţie forte, dar cu scopuri nu foarte bine precizate şi mai ales fără un buget elocvent şi obiective precise.

Până la dispariţia lui Stalin şi chiar mai târziu până la destalinizarea propusă, ordonată de N.S. Hruşciov, institutul, căci despre acesta e vorba în inedita monografie realizată de invitata ediţiei a performat puţin pentru destinaţia către care a tins creearea sa.

Cu adevărat, perioada cea mai fastă pentru această instituţie a coincis cu mandatul de preşedinte al unei persoane cunoscute, intelectual, mult mai potrivită cu menirea încredinţată, de promotor al diplomaţiei culturale, fostul ministru român la Washnigton, Mihai Ralea.

Cultivat, fin observator, devotat intereselor regimului, însă bănuit mai mereu din pricina ascendenţei sale politice: naţional-ţărănist o scurtă perioadă, socialist, progresist şi în fine apărător al cauzei partidului.

În mandatul său până la finalul vieţii survenit în 1964 a reuşit nu doar să facă din România o ţară cunoscută în Occident, ci şi să lege legături printr-o serie de nume importante din cultura noastră în slujba intereselor statului român.

Institutul devenea platforma care nu doar care atrăgea, programa, susţinea, dar şi realiza acţiuni, activităţi diminuate serios de povara ideologică şi de propagandă tipică regimului din obsedantul deceniu.

Se cuvine să menţionăm că succesele, atâtea câte au fost s-au datorat şi restabilirii cursului de politică externă a României cu lumea occidentală, desigur cu limitele impuse de evoluţia şi desfăşurarea Războiului Rece.

Autoarea volumului „Propagandă și diplomație culturală în România comunistă. Institutul Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea – o istorie inedită„ dar şi invitata noastră a fost foarte interesată de beneficiul substanţial pe care l-a adus activitatea de cunoaştere a ţării noastre prin activitatea de traduceri literare, mai târziu şi de literatură tehnică şi de aplicaţii ştiinţifice. O activitate ce a funcţionat reciproc şi în ambele sensuri, beneficiul real fiind contabilizat de publicul român din nou în contact cu ceea ce se tipărea în Occident în materie.

Vizitele, schimburile de experienţă, documentările, conferinţele întâlnirile dintre oameni de cultură români cu cei străini au avut importanţa şi rezultatele lor pozitive la întreţinerea unei imagini mult schimbate a României în străinătate.

Rocada la vârful puterii în cursul anului 1965 aduce şi pentru IRRCS o altă echipă, alte obiective însă mai puţină întâietate sau importanţă pentru obiectivele regimului.

Cu toate că noul director, Mihnea Gheorghiu contiuna tradiţia predecesorului său, fiind poet, prozator, dramaturg, eseist, cineast şi traducător, viitor membru al Academiei Române, noua direcţie în diplomaţia culturală, dar şi a propagandei revenea treptat către organisme mult mai bine situate în ierarhia conducerii politice prin Ministerul de Externe şi mai târziu în anul 1971 apanajul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste aflat în portofoliul CC al PCR şi al Consiliului de miniştri al RSR.

IRRCS a supravieţuit administrativ până la căderea regimului, în anii '80 ai secolului trecut îndeplinind un rol minor din ceea ce se mai putea numi diplomaţie culturală, însă a oferit o bază materială şi o moştenire Fundaţiei culturale Române şi ulterior Institutului Cultural Român.

Contribuţii editoriale: dl. dr. Cristian Vasile, cercetător al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” cu un cuvânt înainte la lansarea volumului amintit la Muzeul literaturii Române, februarie 2024.

Regia de montaj: Eugenia Ivanov şi Florina Neda

Regia de emisie: Claudia Buzică şi Denisa Colţea

AUDIO: emisiunea Istorica”, ediţia din 17 iunie 2024 (integral)

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.05 – 02.30.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro