Tratatul de la Varşovia

Pactul sau Tratatul de la Varşovia a fost un instrument conceput de sovietici, înzestrat şi consolidat pentru a susţine o alianţă defensivă ca răspuns al creării Pactului Atlanticului de Nord – ceea ce a rămas pe hârtie – în realitate, acesta supraveghea acţiunile naţiunilor intrate în sfera de influenţă sovietică, o consecinţă a deciziei învingătorilor din cel de-al doilea război mondial.

În princopiu, forţele acestei organizaţii politico – militare nu a purtat nici un conflict deschis cu inamicul, aşa după cum era descris în toate publicaţiile de propagandă, respectiv, statele de drept capitalist din Europa Occidentală şi în primul rând cu „Adversarul principal” - Statele Unite ale Americii.

Tratatul format din opt membri fondatori ( URSS, R.P. Polonă, R.D.G., R.P. Ungară, R.P. Română, R.S.Cehoslovacă, R.P. Bulgaria, R.P. Albania, aceasta din urmă s-a retras în anul 1961) cărora li s-au adăugat cu statut de observatori, Iugoslavia, China, Vietnam şi alte state totalitare se bizuia pe o doctrină similară până la confundare cu cea a concepută de URSS şi Armata Roşie.

A fost creat ca o contra-pondere la acceptarea RF a Germaniei în NATO şi a planului de înzestrare militar al Europei de Vest de peste 6 miliarde de dolari.

Spiritul hegemonic al URSS tindea să copleşească şi comanda unită a Tratatului, în sensul că miniştrii ai apărării naţionale din state membre se supuneau ordinelor venite de la Moscova şi apoi în poziţia a doua faţă de statele originare.

A fost una din inechităţile conduitei sovietice faţă de care guvernul român a protestat în dese rânduri, până la destrămarea pactului, care s-a petrecut de facto la 1 iulie 1991, la Praga.

În plus, Moscova cerea nu doar participarea numeroasă, cu efective sporite la compunerea Foţelor Armate Unite, ci şi cu o creştere semnificativă a cheltuielilor de înarmare , în defavoarea dezvoltării statelor respective.

URSS a fost principalul furnizor de armament şi echipament tehnologic militar pentru statele membre, cu excepţia pentru o bună perioadă de timp a României.

În afara comenzii militare, URSS forţa şi deciziile politice, România fiind din nou împotriva lipsei unei participări egale şi prin rotaţie a argumentării şi reformării pactului.

Până la retragerea trupelor sovietice , în vara anului 1958, guvernul român şi liderul partidului unic n-au făcut altceva , decât să ducă la îndeplinire obligaţiile de stat membru cu amendamentul că de la Bucureşti se vedea ca un stat sub ocupaţie străină.

Întreaga decadă - 1961 – 1970 – a stat sub semnul pierderii încrederii sovieticilor, schimbarea relaţiilor făcându-se simţită şi în Armată, servicii secrete ori în orientarea politică şi economică a ţării.(S-a renunţat la trimiterea de ofiţeri români în instituţiile de învăţământ superior militare din URSS, au fost modificate comenzile de armament, preferându-se ţările occidentale, nu s-a mai permis accesul inspecţiilor la trupe a reprezentanţilor

Pactului, ci observarea de la distanţă, s-a redus până la anulare contactul dintre ofiţerii români şi cei ai Pactului, îndeosebi sovietici, pentru a nu permite culegerea de informaţii. S-a mers până la cererea către ofiţerii căsătoriţi cu soţii din URSS să se despartă prin divorţ, iar acestea să fie expediate acasă.

Au existat serioase dezacorduri între Bucureşti şi Moscova în privinţa tendinţelor de mediere ale României în confruntările sino-sovietice, China fiind un suporter activ al României până la sfârşitul regimului comunist. A urmat refuzul integrării economice a României în CAER, conform planului Valev.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 14 mai 2012:

Şicanele au continuat de ambele părţi. Numit ministru al apărării, Ion Coman afăcut prima sa vizită oficială , în 1977, în Marea Britanie şi nu la Moscova după cum i s-a reproşat ulterior de către sovietici.

În plan extern, erorile comise de Moscova în privinţa Ungariei, în 1956 şi a Cehoslovaciei, în 1968, au cântărit exprem de mult în judecata şi decizia liderilor de la Bucureşti, relaţiile chiar şi la nivelul demnitarilor militari fiind formale, rare şi reci.

Noul lider de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu a continuat politica externă de apropiere de statele apusene şi de îndepărtare de Moscova şi aliaţii săi, momentul extrem al popularităţii sale fiind atins in vara anului 1968, când statele membre ale organizaţiei au invadat Cehoslovacia pentru a lichida reformele iniţiate de Alexander Dubcek, considerate o erezie de Moscova, prilej de pierdere a Cehoslovaciei din sfera sa de influenţă.

Sprijinul făţiş pentru Cehoslovacia şi condamnarea fără echivoc a invaziei de către Ceauşescu i-a condus pe reprezentanţii politici şi militari ai Tratatului să pregătească şi un plan de invadare a României, eventual şi a Iugoslaviei, dacă aceasta ar fi sprijinit România. Pericolul a fost foarte aproape, iar pregătirile au fost reale, aşa după cum au şi reiterat invitaţii noştri, citând şi din lucrarea recentă a istoricului şi cercetătorului american, Larry Watts - "Fereşte-mă Doamne de prieteni sau Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România”.

Cert e că din 1968 şi până la căderea regimului, România a fost privită şi tratată ca un stat inamic, cu toate că formal, făcea parte din Pactul de la Varşovia.

Consultant ştiinţific: dr. Olga Sandu

Ne puteţi scrie la adresa electronică: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta şi pe Internet, în direct şi în reluare la: www.romania-actualitati.ro