Cealaltă jumătate a războiului

Mi s-a întâmplat să mă uit la filme americane despre cel de-al Doilea Război Mondial și de fiecare dată am fost surprins de accentul căzut pe luptele din Orientul Îndepărtat. „Cum, nu e vorba de nemți?” părea să spună subconștientul meu. Este vorba de manifestarea unei asimilări subiective a istoriei celui de-al Doilea Război Mondial, una axată pe teatrul european sau mediteranean al conflagrației; una care a trecut prea ușor peste jumătatea cealaltă, orientală, a acestei experiențe globale. Este adevărat, în strategia de război agreată cu Churchill, Roosevelt și administrația sa au acceptat că scopul principal al războiului este înfrângerea Germaniei. Dar pe fond, scenariștii americani au dreptate; în luptele cu Japonia, SUA au pierdut mult mai multe vieți decât în cele din Europa și nordul Africii.

În acest fel, cu o atenție distribuită distorsionat, se poate întâmpla ca anumite fapte petrecute pe frontul din vest să fie lipsite de perspectiva lor reală. O carte precum cea a lui Max Hastings, Nemesis. Bătălia pentru Japonia, 1944 - 1945, Polirom, 2024, ne dă însă șansa de a le reașeza la locul cuvenit. De exemplu, știm de strategia bombardamentelor aliate care a dus în Europa la pierderi civile catastrofale; amintesc de Dresda, sau de București, unde au murit zeci de mii de oameni. Dar aceeași strategie, după cum menționează Hastings, a făcut 200.000 de victime în rândul civililor în Orient. Autorul pune în context și folosirea bombei atomice pentru grăbirea sfârșitului războiului. Este impresionant și tragic cât de firească a părut la Casa Albă această soluție la acel moment. În aceeași direcție, o întrebare tulburătoare e ridicată de autor: dacă ar fi avut bombă atomică cu un an mai devreme, aliații ar fi aruncat-o asupra Berlinului - ci nu la Hiroshima și Nagasaki? Pe de altă parte, calculele unor istorici arată că fără bomba atomică, războiul ar fi produs mai multe victime, cu precădere în rândul trupelor angajate. Dar pot fi echivalate victimele civile cu cele militare? Iată o altă întrebare care face din cartea lui Hastings un prilej de meditații incomode.

Structurată cronologic și modulată pe marile evenimente militare din ultimul an al luptelor din Pacific și estul Asiei, volumul lui Max Hastings nu se rezumă la prezentarea unei succesiuni istorice inteligibile; el caută să răspundă și de ce s-au luat anumite decizii și nu altele. Este o abordare dificilă chiar și pentru istoricii versați, pentru că nu e ușor să te smulgi, ca autor, din prejudecățile de azi și să ți le însușești pe cele de ieri pentru a privi cât mai înțelegător lumea de acum zece, o sută sau o mie de ani.

Traducerea în românește a cărții Nemesis. Bătălia pentru Japonia, 1944 - 1945 îi aparține Mirunei Andriescu.

„Cu cât mă ocup mai mult de scrierea unor cărți despre Al Doilea Război Mondial, cu atât conştientizez mai profund faptul că se impune o modestie fundamentală atunci când formulăm judecăţi despre cei care l-au purtat. Harold Macmillan, ministrul britanic rezident în Mediterana între 1943 şi 1945 şi ulterior prim-ministru, mi-a povestit cândva ultima lui întâlnire cu feldmareşalul Harold Alexander, conte de Tunis, comandantul suprem al trupelor aliate din Italia în perioada războiului: „Intram amândoi în clădirea teatrului, iar eu m-am întors spre el şi i-am spus cum spun bătrânii: <<Alex, n-ar fi frumos să o luăm de la capăt?>> Alexander a dat din cap hotărât: «Nu», a zis. «S-ar putea să nu ne mai descurcăm nici pe departe la fel de bine.>>" Aceia dintre noi care nu am fost obligați niciodată să participăm la un mare război ar trebui să avem înţelepciunea de a ne socoti norocoşi şi să ne înclinăm în fața tuturor celor care, puternici sau umili, au făcut-o.” - Max Hastings