Amin Maalouf sau dezinflamarea apartenențelor

Pentru Amin Maalouf, identitatea este echilibrul numeroaselor apartenențe posibile ale unei persoane. Un exemplu ar putea fi el însuși, după cum chiar el arată în carte: provine dintr-o familie arabă, dar este creștin, recunoaște autoritatea papei, dar respectă ritul bizantin (este greco-catolic, am spune noi, sau melchit, cum se spune în Liban), sub influența mamei a fost educat la o școală catolică, deși familia tatălui prefera creștinismul anglo-saxon, protestant, are o bunică turcoaică și un bunic maronit din Egipt, în vreme ce celălalt bunic era liber-cugetător, poate și francmason, araba e limba maternă, dar scrie în franceză. Ca să apelez la o reprezentare grafică, identitatea unei persoane este intersecția unor diagrame Euler, în care fiecare mulțime este simbolul unei apartenențe.

Diagramele Euler sunt însă colorate, altfel fiecare identitate ar fi în mod egal tributară tuturor apartenențelor constitutive. Tradiția, societatea, vremurile vin - în concepția lui Maalouf - să coloreze mai mult sau mai puțin intens o apartenență sau alta. Cele strident colorate ajung să domine, să confiște o bună parte sau întreaga intersecție și să antagonizeze persoanele între ele. Rezultă atunci ceea ce autorul numește „identitățile ucigașe”, cele ce dau naștere la conflicte, represiune, războaie, masacre.

Eseul lui Amin Maalouf este o meditație pe tema identității, căreia autorul încearcă să îi ofere un rol explicativ major în evoluția lumii. Pe parcursul demonstrației sale, el combate teoria - pe care o prezintă ca „foarte răspândită în Occident” - conform căreia fundamentalismul ar fi reprezentativ pentru islam. Dimpotrivă, spune Maalouf, creștinismul a avut perioade mult mai întinse de intoleranță, timp în care islamul a fost deschis față de alte culturi și populații. Da, astăzi creștinismul este cel ce pare mai compatibil cu democrația, dar acest fapt nu înseamnă că islamul e incompatibil cu ea. Ce e specific zilelor noastre, susține autorul, este occidentalizarea modernizării, precum și globalizarea acestei modernizări. Pe urmele lui Toynbee, el spune că trăim o epocă în care amploarea comunicațiilor depășește ritmul inovărilor, spre deosebire de era preistorică, în care oamenii inventau mai mult decât puteau împărtăși, și de cea de până de curând, în care inovarea și propagarea erau oarecum proporționale. Grație acestei comunicări nemaiîntâlnite, omenirea este azi aproximativ la același nivel de cunoaștere indiferent de țară și de continent, o cunoaștere izvorâtă mai ales din gândirea occidentală, ceea ce a avut ca efect o serie de crize identitare globale, fie că vorbim de Iran, de Rusia sau de alte societăți și grupuri care se simt amenințate.

Soluția lui Maalouf la aceste crize este dezumflarea apartenențelor inflamate, ținerea lor sub control. Este un demers în primul rând personal, menit să reducă conflictele și să potențeze conștiința că în definitiv - și cu atât mai mult într-o societate globalizantă precum cea de azi - fiecare dintre noi se situează la o intersecție de al cărui echilibru răspundem. Apelul lui se adresează însă, în mod fatal, mai ales Occidentului, care este mai familiarizat cu acest gen de argument decât alte zone în care „identitățile ucigașe” continuă să facă ravagii.

Recomandarea lui Maalouf este ca omenirea, în vreme ce conștientizează că globalizarea de nuanță americanizantă este ireversibilă („pentru prima oară în istorie transformarea e planetară”) ar trebui să încerce să conserve identitățile locale prin autocunoașterea care aduce toleranța. Marile apartenențe - etnia, limba și religia - sunt printre primele care s-ar preta la această încercare - sau, în cuvintele lui, este foarte bine că un german și un coreean se înțeleg în engleză, dar nu mai e în regulă că un spaniol și un francez, ca să se înțeleagă, recurg la engleză.

Amin Maalouf nu încearcă să investigheze conceptul apartenențelor dincolo de o dinamică și o interdependență specifică. Abordarea lui este una psihologică și sociologică, cu ilustrări din istorie. Există însă abordări filosofice care pun la îndoială posibilitatea agregării apartenențelor într-o identitate ("personală", cum e la David Hume), fie ea și evolutivă. Maalouf însă nu se avântă în aceste teritorii, perspectiva lui este una care creditează identitatea, făcând-o dependentă de apartenențe, care, la rândul lor, prezintă o consistență dată de istorie și tradiții.

Cu acest eseu al lui Amin Maalouf, editura Polirom continuă să prezinte publicului român aspecte semnificative ale dezbaterii contemporane de idei de expresie franceză, în linia urmată recent, printre altele, de volumele lui Bernard-Henri Lévy și Michel Houellebecq.

***

„În toate epocile, s-au găsit oameni care să considere că există o singură apartenenţă majoră, superioară în asemenea măsură celorlalte în orice circumstante, încât poate fi numită în mod legitim identitate. Pentru unii, națiunea; pentru alţii, religia sau clasa. Dar e suficient să ne plimbăm privirea asupra diferitelor conflicte care se desfășoară în toată lumea ca să ne dăm seama că nicio apartenenţă nu prevalează în mod absolut. Acolo unde oamenii îşi simt religia amenințată, apartenenţa religioasă pare a rezuma întreaga lor identitate. Dar dacă sunt amenințate limba lor maternă şi grupul lor etnic, atunci se luptă cu înverşunare împotriva propriilor coreligionari. Şi turcii, şi kurzii sunt musulmani, dar diferă prin limbă; este oare conflictul lor mai puțin sângeros? Hutu şi tutsi sunt catolici şi vorbesc aceeaşi limbă; i-a împiedicat asta să se masacreze? Şi cehii, și slovacii sunt catolici; a favorizat asta viața lor în comun?” (fragment din volum)

***

Romancier prolific, tradus în peste douăzeci de limbi, Amin Maalouf (n. 1949, Beirut) a debutat în 1983 cu eseul istoric Les Croisades vues par les arabes. I-au urmat curând romanele Léon l'Africain (1986), Samarcande (1988), pentru care I se decernează Prix des Maisons de la Presse, Les Jardins de lumière (1991), Le Premier siècle après Béatrice (1992), Le Rocher de Tanios (1993), distins cu prestigiosul Premiu Goncourt, Les Échelles du Levant (1996) şi Le Périple de Baldassare (2000), pentru care I-a fost acordat Premiul Jacques Audiberti d'Antibes. A publicat, de asemenea, mai multe volume de eseuri, printre care şi Le Naufrage des civilisations (2019). În 2011 a devenit membru al Academiel Franceze. La Editura Polirom au apărut volumele (unele în mai multe ediţii): Stânca lui Tanios, Primul secol după Béatrice, Grădinile luminii, Scările Levantului, Samarkand, Periplul lui Baldassare, Naufragiul civilizaţiilor şi Leon Africanul. (fragment din prezentarea făcută autorului de catre editură).

______________

Amin Maalouf, Identități ucigașe, editura Polirom, Iași, 2022, traducere și prefață de Florin Oprescu, 216 pagini, format 13x20 cm., preț pe site-ul editurii: 34,95 lei.