Duminica Crucii
La jumătatea lui martie și în mijlocul Postului Mare, creștinii celebrează Duminica Crucii, o zi în care este cinstită crucea ca obiect, dar și ca atitudine de viață.
Articol de Remus Rădulescu, 15 Martie 2026, 14:10
Orice lucru mare se realizează cu sacrificiu. Afirmaţia probată de fiecare în viaţa lui este expresia profană a adevărului evanghelic referitor la calea creştină.
Azi în Duminica Crucii, în biserici se aud cuvintele lui Iisus Hristos: „de voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze.” (Marcu 8, 34) Este o chemare deloc ademenitoare. Iisus cheamă la suferinţă, la sacrificiu.
Lepădarea de sine – renunţarea la capriciile, la plăcerile, la voia proprie, şi acceptarea a ceea ce voieşte Dumnezeu.
Luarea Crucii – urmarea drumului chiar dacă fiecare pas presupune suferinţă, batjocură, prigoană.
Când vorbea cu ucenicii, Iisus se gândea la perspectiva apropiatelor persecuţii la care aveau să fie supuşi creştinii. Dar valabilitatea cuvintelor Lui depăşeşte perioada de început a Bisericii. Iisus invită la eroism, cere creştinului să fie un luptător. Şi spune: câştigul luptei nu este în planul material al vieţii. El propune un câştig la care se ajunge nu prin acumulări ci prin renunţări. Miza, dar şi câmpul de luptă sunt sufletul omului.
Omul – spirit și materie
Aşadar, Iisus cheamă prin aceste cuvinte amintite în Duminica Crucii, la spiritualitate. Întâi de toate sufletul – comoara pe care nimeni n-o poate vinde, nimeni n-o poate cumpăra. Omul este însă şi materie.
De aceea omul se află în centrul unei cruci trasate de spiritualitatea şi materialitatea din el. Atunci când tinde tot mai sus, axa verticală se înalţă şi ajunge la cer.
Cu o condiţie: ca axa orizontală să nu fie prea grea sau prea mare şi să dezechilibreze crucea. Iar micşorarea orizontalei se face prin renunţări.
Renunţarea presupune sacrificiu, iar dintre toate sacrificiile, cel de sine îl înnobilează cel mai mult pe om.













