Relaţiile româno – sovietice (1945 – 1960 )

Domeniul atât pentru cercetători, cât şi pentru un public interesat este foarte vast. Domeniul relaţiilor bilaterale româno – sovietice. Aceasta este una dintre concluziile desprinse din ediţia de faţă.

Se poate spune că relaţiile bilaterale dintre cele două state, guverne şi regimuri politice bazate pe aceiaşi formulă de conducere politică au fost în general marcate de dezechilibre. Uniunea Sovietică a impus o politică de aservire cvasi-totală a României la interesele sale, iar România în partea a doua a guvernării Gheorghiu Dej a ripostat în măsura în care a putut să o facă, încercând să-şi construiască şi să-şi consolideze o poziţie cu totul diferită în Blocul de Est, în comparaţie cu celelalte ţări aflate în sfera de infuenţă sovietică.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 18 februarie 2013:

În perioada în care Stalin a guvernat aproape o jumătate de continent cu mână forte, Bucureştiul nu putea emite pretenţii de autonomie sau independenţă. Aceasta a coincis şi cu partea cea mai întunecată din istoria recentă a ţării.

Mimetismul, lipsa iniţiativei în politica internă, cât mai ales internaţională au permis Moscovei exercitarea cu tărie a puterii sale în România în toate straturile sociale ale statului.

Culpabilizarea şi întemniţarea a mii de oameni pentru o vină adesea imaginară sau pentru delict de opinie au fost cu mult timp înainte experimentate în Rusia Sovietică.
Şi acestea au fost cauze ale slăbiciunilor din interiorul partidului unic, cât şi motive de dispută asupra ierarhiei.

După anul 1955 şi rocada puterii la Moscova , comuniştii români au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-şi conserva poziţiile, rivalii sau inamicii lui Gheorghiu Dej fiind îndepărtaţi unul cîte unul. Adversari care se bucurau de o protecţie mai mare sau mai mică de la Moscova. Un fel de joc de şah care a ţintuit ierarhia de partid până la prăbuşirea sa din anul 1989.

Consilierii sovietici, sovromurile (societăţi economice cu capital mixt), reprezentanţii PCUS trimişi în România în momente –cheie şi Armata Roşie – până la retragerea sa în 1958 – au fost instrumentele de presiune şi influenţare a deciziilor pentru România.

O răcire a relaţiilor bilaterale se constată în perioada 1962 – 1964, când reprezentanţii regimului de la Bucureşti au căutat cu insistenţă alte pieţe de desfacere , credite occidentale şi tehnologie , cât şi restrângerea drepturilor de reprezentare a sovieticilor în ţară (desfiinţarea Muzeului Româno-Rus, reevaluarea percepţiilor maxiste asupra relaţiilor româno-ruse, desfacerea căsătoriilor mixte români cu cetăţeni sovietici, retragerea contingentelor de cercetători în spaţiul sovietic, precum şi pierderea funcţiilor de conducere a românilor care studiaseră în URSS ) Gesturi şi acţiuni care au fost clasificate de Moscova drept anti-sovietice.

Respingerea planul academicianului Valev şi Declaraţia de „independenţă” a PMR din aprilie 1964 au avut drept rezultat intrarea într-o nouă formă a relaţiilor bilaterale, mai puţin „prietenoasă şi frăţească”, au îndepărtat România de nucleul dur al Blocului de Est, însă au contribuit şi la un tip de vulnerabilizare a liderilor români, ai statului şi ai partidului.

Administraţia Gheorghiu Dej a oferit sucesorului sau baza pentru o disidenţă (unii istorici o consideră discutabilă ) în sânul lumii comuniste.

Contribuţii editoriale : un grup de elevi din clasa a XII-a a Colegiului naţional „Sf. Sava” din Bucureşti discutând despre relaţiile româno-sovietice, respectiv, ruse (Sonia, Stefan, Georgiana, Mihnea, Dana si Teodor, dar şi doamna prof. Denis Radu ). Un dialog de Mirela Băzăvan

Consultant ştiinţific: dr. Olga Sandu

Ne puteţi scrie la istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare şi de la adresa de Internet : www.romania-actualitati.ro