Extreme politice în România, după anul 1944

Invitaţi: dr. Ilarion Ţiu, asistent univ. Universitatea creştină "Dimitrie Cantemir”, cercetător dr. Tiberiu Tănase, prof. invitat la Universitatea creştină "Dimitrie Cantemir”.

Articol de George Popescu, 15 August 2012, 14:03

Puţine deosebiri, în special ideologice şi multe afinităţi, de la formula organizării până la purtarea acţiunilor politice, inclusiv folosirea forţei militare.

Este una dintre concluziile discuţiei despre extreme politice in România după anul 1944.

O expunere paralelă a activităţii politice a Mişcării legionare şi a P.C. d.R(PMR-PCR) aduce în discuţia girată de cei doi invitaţi mai multă limpezime într-o perioadă istorică plină de tabuu-ri, paranteze şi abţineri cu iz de secretomanie. O perioadă istorică puţin cercetată în zilele noastre, însă despre care circulă legende şi alte acoperiri asupra reprezentantilor la vârf ai acestor partide aflate la extremele eşichierului politic.

După război, comuniştii au fost sprijiniţi masiv de URSS – una dintre Puterile învingătoare în cel de-al doilea război mondial – la intensificarea luptei, preluarea şi apoi consolidarea puterii de către PCR , ce semăna într-o bună măsură cu traiectoria pe care se înscrisese Mişcarea Legionară, cel puţin după pierderea conducătorului lor, Corneliu Zelea Codreanu.

Mai mult sau mai puţin legitimaţi la succesiune, membrii marcanţi ai Legiunii se îndreaptă după 1944 către forţele politice de stânga pentru a-şi conserva numărul, puterea combativă şi capacitatea de rezistenţă în timpul unei presupuse intervenţii anglo-americane în lumea ce ţinea de Cortina de Fier.

Pactul de neutralitate dintre comunişti şi legionari din octombrie 1945, în opinia invitaţilor nu a fost decât un moment de respiro pentru legionari şi începutul unei înverşunate vânători de capitalişti şi moşieri, intelectuali, deseori, membri ai partidelor istorice

În anii 1945 – 1946 legionarii au dat o mână de ajutor comuniştilor în tentativa lor reuşită de a se impune în instituţiile statului român, prin Apărarea Patriotică, dar şi alte organizaţii sindicale sau civice. Legionarii o făceau pentru salvarea propriei lor vieţi si pentru conservarea reţelei formată din mănunchiuri, cuiburi, frăţii de cruce, corpuri.

Corpul Muncitoresc Legionar prin Dimitrie Groza – unul dintre membrii comandoului de la Jilava, noiembrie 1940 – şi despre care se afirmă că fusese omul sovieticilor în Mişcare, s-a dovedit util şi rentabil.

Înţelegerea – până acum verbală, nu s-au descoperit dovezi scrise – dintre liderii comunişti prin Teohari Georgescu via Ana Pauker şi Nicolae Petraşcu, secretarul general al Mişcării a impus câteva condiţii : înregistrarea tuturor membrilor legiunii în Biroul de mişcare al populaţiei, renunţarea la activitatea politică pe timpul vieţii şi îmbrăţişarea noului regim, predarea armamentului.

În schimb primeau imunitate, acte de identitate şi un loc cu braţele şi mintea pentru construirea noului regim.

Nu toţi membrii marcanţi ai legiunii au acceptat acest târg. Radu Mironovici, unul dintre veteranii Mişcării s-a abţinut , alţii prin Gheorghe Manu au încercat să se opună puterii comuniste şi înţelegerii mergând până la iluzoriile planuri de asasinare ale conducerii guvernului şi PCR .

În noaptea de 14 spre 15 mai 1948, autorităţile statului deţinute covârşitor de PCR (în februarie avusese loc Congresul de unificare a PSD cu PCR) prin organele Ministerului de Interne au operat aproape 12 mii de arestări cu preponderenţă în rândul Mişcării Legionare. Acţiunea a continuat pe parcursul întregului an, astfel înât la începutul obsedantului deceniu, atât liderii mişcării aflaţi în ţară, cât şi membrii săi de rând fuseseră judecaţi şi încarceraţi. Cei mai mulţi dintre aceştia au fost graţiaţi sau amnistiaţi abia după 1962- 1964, perioadă ce coincide cu a doua reeducare(non-violentă).

Căderea masivă a liderilor legionari a fost cauzată de imperfecţiunea comunicării sub stare de ilegalitate, a lipsei cunoaşterii realităţilor din România de către conducerea din exil, în frunte cu Horia Sima, a fracţiunilor Mişcării: simişti şi codrenişti.

Succesele relative ale rezistenţilor din munţi ce aparţineau Mişcării legionare au avut drept cauze, inabilitatea noilor promoţii de ofiţeri de trupă şi comandă ai Securităţii. Odată cu preluarea operaţiunilor de anihilare a oricărui tip de opoziţie de către sovietici şi aceste mostre ale „ţinuturilor libere de comunism” au pierit ca şi întreţinătorii lor.

Însă cauza principală, primordială a succeselor regimului în acţiunea de reprimare a activităţilor Legiunii o constituia forţa şi mijloacele superioare dezvoltate, întreţinute de statele combatante în Războiul rece (URSS şi SUA, în principal. Penetrarea sovietică în serviciile secrete britanice şi americane au produs pierderi uriaşe, inclusiv căderea echipelor de rezistenţi paraşutate şi în România).

Una dintre tentativele Mişcării de a organiza un serviciu de informaţii în favoarea SUA şi aliaţilor occidentali a fost sortită eşecului din lipsă a conspirativităţii şi utilizării în formulă amatoristică a arsenalului activităţii de spionaj şi contra-spionaj.

Au fost înregistrate multe fracturi în relaţia: liderii Mişcării şi tinerii membri. Una dintre ele este şi episodul reeducării de la Piteşti şi apoi în alte închisori din restul ţării şi la canalul Dunăre – Marea Neagră. Aici rolul decisiv în iniţierea şi evoluţia „spălării creierului” l-au avut Ministerul de Interne şi consilierii sovietici.

A doua reeducare a avut mai mult succes pentru regim, deţinuţii legionari, rând pe rând semnând aşa-numite declaraţii de desolidarizare faţă de crezul mişcării şi şefii acestora. În schimbul acesteia, li s-a oferit o libertate condiţionată, captivi o viaţă întreagă printre alţi captivi.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 13 august 2012: