Arbitrajul de Viena. August 1940

Arbitrajul de la Viena, cu data finală 30 august 1940 a fost influenţat şi de consecinţele acordului sovieto-german din august 1939.

Invitaţii au subliniat condiţiile geo-strategice dificile în care se găsea România în vara anului 1940.

Franţa şi Marea Britanie angajate în război împotriva Germaniei, prima chiar capitulase, garanţiile de securitate fiind inoperabile pentru România.

URSS şi-a pus în aplicare politica revizionistă şi a cerut retrocedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. La sud, bulgarii ridicau pretenţii asupra Dobrogei de sud, cu judeţele Caliacra şi Durostor.

României îi rămăsese să găsească un aliat pe măsura apărării teritoriului său şi a independenţei statului român din epocă.

Germania nazistă părea cea mai optimă soluţie în această situaţie tragică pentru români.

AUDIO: emisiunea "Istorica", ediţia din 12 august 2013:

Germania la rândul său îşi urmărea propriile obiective politice în Europa de Răsărit. Ţinând în şah atât Ungaria, cât şi România, Germania le creea o dependenţă esenţială pentru ulterioarele planuri de război. Ungaria să participe la efortul de război împotriva URSS cu infrastructura sa militară şi poziţia strategică, România , cu armată, petrol, export de alimente şi infrastructură în apropierea graniţei cu sovieticii.

Pretenţiile teritoriale ale Ungariei faţă de România se concretizau în cereri de retrocedare a aproape 67 de mii de kilometri pătraţi, faţă de 43 de mii de kilometri pătraţi cât au obţinut la final. Partea română a remis mai multe variante de cedare teritorială care se întindeau până la cel mult 14 mii de kilometri pătraţi ce includeau oraşele Satu Mare, Oradea şi Arad sau numai oraşul Arad şi zona vicinală.

Rundele de discuţii din 16 şi 19 august 1940 n-au dat rezultate aşteptate de solicitatori. Principiului etnic i se opunea principiul teritorialităţii. Guvernul român a fost adeptul principiului etnic, care prevedea că la o posibilă cedare de teritoriu, trebuia să se considere în primul rând compoziţia etnică a teritoriului în cauză, ori românii erau majoritari pe aproape toate hărţile prezentate la negocieri.

În zilele de 29-30 august sub directa „îndrumare” germano-italiană s-a ajuns prin impunere la satisfacerea pretenţiilor ungare, însă nu la dimensiunile iniţiale, ci la suprafaţa deja cunoscută şi a unei populaţii trecută sub steag străin.

Noua administraţie militară maghiară încă de la preluarea părţii cedate a provocat proteste şi indignare faţă de felul cum au interacţionat cu populaţia românească majoritară. Crimele, jafurile, persecuţiile împotriva românilor au atins dimensiuni periculoase pentru stabilitatea în zonă.

Reactiv, administraţia Ion Antonescu a procedat la răspunsuri pe măsură, expulzări de populaţie maghiară din restul teritoriului naţional, faţă de acelaşi regim aplicat românilor din Transilvania de Nord de Ungaria. Petiţiile şi contactele cu înalţi funcţionari ai Germaniei înaintate şi cerute de partea română au constituit alte formule de protecţie a populaţiei româneşti rămase în teritoriul cedat. O situaţie care a durat până în august 1944.

Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940 a fost posibil şi din cauza prestaţiei clasei politice româneşti din perioada interbelică, care nu şi-a asigurat mai multe porţi de salvare. Regele Carol al II-lea poartă o mare parte din răspunderea în ceea ce priveşte şi acest episod tragic din istoria noastră.

Ne puteţi scrie la istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta şi pe Internet în direct şi în reluare de la www.romania-actualitati.ro