Pe scurt:
Ascultă Radio Romania ActualităţiAscultă Live Acum: ÎNTRE PRIETENI (CONTINUARE) Vineri, 22 Noiembrie

Cele mai citite

Articole recente

Emisiuni

Autor

George Popescu

27 Ianuarie 2015
Vizualizari: 1450
Comentează add

Invitat: Dan Falcan, istoric, Muzeul de istorie al municipiului Bucureşti.

Adversarii Unirii Principatelor Adversarii Unirii Principatelor - Conține audio

george-popescu

Pictura "Proclamarea Unirii Principatelor" de Theodor Aman. Foto: wikipedia.org.

Deopotrivă adversarii se găsesc atât înăuntru, cât şi în afara ţării.

Putem privi Unirea Principatelor ca pe o cale ce urma să schimbe totul şi să nu ofere prea multe garanţii autorilor schimbării.

Aşa e în viaţă, tot aşa e şi în istorie.

Ţine de domeniul evidenţei că orice schimbare structurală în cadrul unei comunităţi sau a unei ţări este generatoare de teamă şi nesiguranţă pentru ziua de mâine.

Totuşi, proiectul unionist avea de partea sa garanţii ale Marilor Puteri Europene.

Şi aici trebuie făcută o precizare. În varianta agreată de acestea şi nu aşa după cum au reuşit românii să o ducă la bun sfârşit.

Unirea Principatelor a fost un produs reuşit al Revoluţiei paşoptiste, iar printre aceştia s-au aflat minţile cele mai idealiste alături de oamenii de acţiune.

Imperiul Otoman nu dorea în nici un caz ca după Grecia, Ţările Române să se desprindă de sub tutela sa.

În afara obstacolului natural pe care-l constituiau Moldova şi Ţara Românească între musulmani şi creştini, intervenea şi volumul mare al resurselor pe care le deţineau Principatele.

Umane, resurse minerale şi bogăţii ale pământului aflate la vedere.

Însă atuul geostrategic impunea Imperiului otoman să păstreze cu orice preţ cele două state româneşti.

Angrenajul complicat al alianţelor de după Congresul de la Viena (1815) garanta un status-quo beneficiarilor: Anglia, Imperiul Habsburgic, Imperiu Ţaris şi Imperiul Otoman.

În funcţie de plieri şi replieri ale poziţiei Marilor Puteri mai târziu s-au adăugat la acestea şi Franţa, Prusia, Regatul Piemontului.

Pe faţă adversarii Unirii au fost : Imperiul Otoman şi cel Habsburgic, generic numit Austria. Anglia a fost relativ neutră, după cum s-a comportat şi Rusia, de curând învinsă în Războiul Crimeei. Franţa, Prusia şi Piemont arătau o simpatie pentru Ţările Române, fiindcă Franţa prin sprijinirea mişcării unioniste se putea relansa ca o mare putere - să nu uităm trecutul de revoluţionar al împăratului francez, Napoleon al III-ea şi sprijinul său pentru astfel de mişcări - Prusia şi Piemontul aveau cam aceiaşi agendă, de unificare a statelor germane şi respectiv italiene.

În interior, o sumă de interese individuale reprezentate de mari boieri moldoveni s-a exprimat direct împotriva Unirii.

Pierderea privilegiilor, a imaginii unui stat ce se contopea cu celălalt stat român, pierderea unor importate poziţii economice prin mutarea capitalei la Bucureşti, în locul Iaşului, mândria unei existenţe statale de cel puţin şase sute de ani constituiau la vremea respectivă în mintea decidenţilor, motive întemeiate de a nu sprijini acest proiect.

Nici în Ţara Românească unioniştii nu deţineau o majoritate absolută, însă au dovedit că stăpâneau situaţia, contracandidaţii lui Cuza retrăgându-se din cursă.

Conferinţa de la Paris din 1858 stabilea organizarea de noi alegeri - cele anterioare fuseseră falsificate cu ajutor otomano-austriac - prin care se stabilea o unire , însă cu administraţii distincte la Iaşi şi Bucureşti.

În acest moment a cântărit foarte mult hotărârea unioniştilor din ambele ţări de a trece peste deciziile Marilor Puteri şi a le pune în faţa faptului împlinit folosindu-se chiar inteligent de libertăţile oferite de garanţii Unirii.

Fără iscusinţa, tenacitatea şi apoi diplomaţia lui Alexandru Ioan Cuza şi a colaboratorilor săi, Unirea ar fi fost un alt proiect politic eşuat.

Domnitorul Cuza ales de ambele state româneşti a dovedit în cei şapte ani că a fost cea mai inspirată persoană pentru a transforma un ideal într-o realitate cât de poate de viabilă.

În plan internaţional, prin politica paşilor mici, noul stat România a fost recunoscut abia în anul 1862.

Până la abdicarea sa, forţată de foştii parteneri, Cuza a început procesul reformator al tânărului stat.

De la armată până la primărie, în domeniul economic, dar şi social, reforma agrară fiind socotită o mare victorie pentru norod în defavoarea marii proprietăţi.

Biserica a fost aşa cum a demonstrat de-a lungul veacurilor un sprijin natural pentru autoritatea statului, chiar dacă şi asupra ei au fost făcute presiuni - a se vedea cazul mitropolitului Sofronie din Moldova.

Nu în ultimul rând, lojile masonice au pus umărul la succesul unioniştilor, Unirea Principatelor fiind o cauză în secolul al XIX-lea pentru masonii europeni.

Contribuţii editoriale: dr. Florin Cîntic, şef al Serviciului Arhivelor Naţionale din Iaşi cu un portret al deputatului ţăran Ion Roată din comuna Câmpuri, judeţul Vrancea.

Audio: Un interviu de Mirela Băzăvan

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit de AICI.

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de AICI.


Etichete Unirea PrincipateloristoricapaşoptiştirevoluţieImperiul OtomanAlexandru Ioan CuzapoliticăŢara RomâneascăMoldova

Articole cu teme similare:

Recomandarile editorului:

X

Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene participã la o dezbatere Eurovision, la Parlamentul European - Video Live