„Țara unui om singur” 

„Țara unui singur om” este povestea unui om obișnuit a cărui viață este complet distrusă de poliția politică din România comunistă. Vrând parcă să îi sublinieze statutul de om de rând, autorul nu îi menționează protagonistului numele în titlu, iar din Preambul, cititorul află despre existența personajului principal abia după mai multe paragrafe, și chiar și atunci când e menționat, acesta e prezentat doar după numele mic. Însăși biografia protagonistului reiese în subsidiar; prim planul cărții e ocupat de descompunerea și prezentarea mecanismelor de represiune ale Securității, așa cum reies ele din studiul arhivelor emblematicei instituții comuniste. Ilustrativă în acest sens este partea de documente inclusă în volum, care ocupă un sfert din acesta.

Cartea de față furnizează astfel un exemplu că resursele Securității nu erau alocate în funcție de caz. Sistemul represiv, în toată masivitatea lui, se punea în mișcare și atunci când a fost vorba de un zilier, cum a fost cazul lui Marin Chiriță din anii ‘70 - ‘80, și atunci când a fost vorba de dizidenți cunoscuți în Occident sau de proteste sociale ample, cum au fost grevele din Valea Jiului și Brașov.

Ce a însemnat această mobilizare represivă? „O răpire, trei anchete, două detenţii însumând şapte luni, trei internări în secţii şi spitale de neuropsihiatrie pe o perioadă aproximativă de patru luni, patru avertizări şi atenţionări, peste 22 de ofiţeri de Securitate şi Miliţie implicaţi în urmărire, sprijiniţi de aproape 20 de informatori, peste 900 de pagini de arhivă, 19 ani de urmărire”. Marin Chiriță nu comisese vreun delict politic; abuzul a aparținut autorităților de la început și până la sfârșit, când cazul a escaladat și a căpătat valența unui incident diplomatic. Singura „vină” a lui Marin Chiriță a fost că nu a acceptat nedreptatea evidentă chiar și după standardele deformate ale regimului. De ce a luat cazul atâta amploare? Pentru că, explică autorul, sistemul „nu concepe să-şi asume greşelile” și a dispus, discreționar, reducerea la tăcere a celui ce nu a vrut să își accepte condiția fără explicații.

„Ţara unui singur om prezintă lupta unui cetăţean pentru respectarea drepturilor sale într-o dictatură”, se arată în prezentarea cărții. Dar din întreaga istorie a acestei înfruntări a regimului „cu mâinile goale”, ea s-ar fi putut numi la fel de bine și „Țara unui om singur”. Pentru că Marin Chiriță a luptat singur cu sistemul care-i cuprinsese țara și o transformase într-o prizonieră a arbitrariului și a absurdului.

„Omul de care am ales să mă ocup în rândurile următoare este, în sine, un manifest. Al disperării, înainte de orice, al absurdului şi al logicii aberante, întoarse pe dos, în al doilea rând, şi al cruzimii deliberate, extensive, de la un punct încolo, implauzibile în nepăsătorul ei cinism. L-am numit, în discuțiile cu prietenii, „zilierul meu" (eroul acestui volum, între 1970 şi 1989, a fost nevoit să lucreze cu ziua), „încărcător-descărcătorul" de care m-am ataşat ca de o instanță singulară, deturnat eroică, derizivă şi încăpăţânată. (...) N-a dorit să fie ceva, să arate ceva, să facă ceva. Fără un trecut politic, fără angajamente comuniste sau anticomuniste, fără să-şi propună înfruntarea regimului. Asta până la un moment dat, când a fost nevoit să reacționeze, (devenind un) „om nervos”, amestecând însingurarea cu intransigența, cum avea să-mi spună un martor care-l cunoscuse. O voce. Una care nu s-ar fi auzit dacă zidul de ură nu-i desena un loc.” - Mihai Demetriade