Românii și ungurii: O incursiune în imaginarul unei conviețuiri seculare

Cu volumul său cel mai recent, „Românii și ungurii. Un război imagologic de o mie de ani”, profesorul Sorin Mitu deschide un nou spațiu de aplicare a expertizei sale recunoscute în domeniul imagologiei comparate. De data aceasta, nu mai e vorba neapărat de geneza și evoluția unui obiect, sau concept - cum a fost cazul în studiile sale despre români și românism - ci mai degrabă de analiza unei relații, și anume cea specificată în titlu, dintre români și unguri. Rezultatul este o glisare impresionantă a acestui bine însușit și îndelung exersat instrumentar metodologic pe axa unui parcurs istoric care începe în adâncimile trecutului, în anul 896, și se sfârșește undeva în viitor, spre anul 2100.

Volumul este structurat în cinci părți, la care se adaugă un apendice despre „(v)eacul care va veni”. Prima parte, „Evul mediu și modernitatea timpurie”, acoperă și cel mai mare interval istoric aferent lucrării - respectiv cel dintre secolele 10 - 17. Subtitlurile alese de autor reflectă o imagine exactă asupra conținutului - cum ar fi: „Doi urmași ai Romei: ungurul cuceritor și valahul păstor”; „Adversari, întemeietori și parteneri în Transilvania”; „Primul veac al (pre)modernității, primele bârfe și invective etnice”; sau „Românii preiau ștafeta imagologică. Câteva stereotipuri românești, medievale și premoderne”. Cea de-a doua parte este intitulată „Epoca modernă” și se întinde în 1700 și 1918. Aici găsim subtitluri precum „Era bunelor sentimente românești și ungurești”, „Paradoxurile patriei maghiare: șovinism și modernizare” sau „Teoriile rasiale: Știința dovedește superioritatea maghiară!” Capitolele trei sunt puse sub semnul „secolului extremelor”, după supranumele dat secolului 20 de către istoricul britanic Eric Hobsbawm. Aici avem perioada interbelică și perioada comunistă, cu subtitluri precum „Bățul liberal, morcovul țărănist și ungurul revizionist” sau „„Proletari români și unguri: uniți-vă!” În sfârșit, ultima parte, a cincea, este rezervată anilor de după 1990, în care românii și ungurii sunt „în căutarea democrației”. Preocuparea imagologică este și aici urmărită, după cum atestă și subtitlurile, printre care, de exemplu, este și „Ungurii dușmănoși și românii puturoși: sondaje, imagini, clișee”.

Una dintre tezele profesorului Mitu în această lucrare este că în pofida relațiilor aparent tensionate constant, românii și ungurii din Transilvania au fost nevoiți să își caute un modus vivendi - pe care de multe ori l-au și găsit. Sau, după expresia autorului, ei „nu s-au bătut atât de mult” pe cât lasă să se înțeleagă referințele reciproce la conflicte. Desigur, spune el, au fost incidente violente regretabile, de o cruzime greu de obnubilat, de o parte și de cealaltă, dar care niciodată nu au atins, de exemplu, proporțiile unor „politici deliberate de purificare etnică”.

***

„Această moderație reciprocă în materie de practici conflictuale s-a datorat în primul rând împrejurării că românii și maghiarii au conviețuit sute de ani în Transilvania, uneori mai bine, alteori mai rău, învățând însă din această coabitare să se cunoască și să se accepte unii pe alți. Dacă lăsăm la o parte câteva lozinci clamate în mijlocul unor evenimente dramatice ca și bancurile despre ungurul sau românul care trebuie spânzurat ori călcat cu maşina, în general, ei nu au nutrit dorința și nu au avut capacitatea de a-l șterge pe celălalt de pe faţa pământului sau măcar de a-l izgoni „de la noi” în totalitate.

În al doilea rând, în pofida orgoliilor lor naţionale, românii şi maghiarii au realizat până la urmă că sunt două popoare destul de mici. Raporturile dintre ei nu au fost de tip David şi Goliat, aşa cum au fost relațiile dintre unguri şi germani sau dintre români şi ruşi. Chiar dacă în Evul Mediu balanța puterii şi chiar a civilizației a înclinat în mod categoric de partea maghiarilor, ulterior aceasta s-a echilibrat, iar după 1919 a devenit greu să mai vorbeşti despre cei doi vecini altfel decât despre doi parteneri comparabili din orice punct de vedere. Două popoare învecinate, aflate la marginea de răsărit a Europei, confruntate cu inamici puternici care le amenințau deopotrivă, precum ruşii, germanii sau, mai demult, turcii. O poziționare ce i-a făcut să se întrebe de multe ori, chiar şi atunci cand se aflau în conflict de ce ar trebui să ne batem noi pe viață şi pe moarte? Supraviețuirea noastră comună nu este amenințată în primul rând de coloşii din jurul nostru, și nu de vecinii nemijlociți, cu care împărtăşim postura de victime potențiale ale marilor puteri? Nu ar fi mai înţelept să colaborăm? Ce ne împinge să ne luptăm între noi?

Imaginile! ar putea să răspundă prompt autorul tezei pe care se clădește cartea de față. Dar, în orice caz, după cum am văzut, adevărul era că nu s-au luptat chiar atât de mult pe cât s-au obişnuit să o spună.” (Sorin Mitu, fragment de la pagina 25 din cartea sa „Românii și ungurii. Un război imagologic de o mie de ani”, publicată la editura Polirom, Iași, 2024)

***

Sorin Mitu este profesor și director al Departamentului de Istorie Modernă la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, specializat în istoria Transilvaniei, imagologie comparată și studiul naționalismului. A publicat peste 40 de cărți, apărute la edituri din România, Ungaria, Austria, Germania, Spania și Canada.