Alexandru Tomescu: Muzica, o formă de dragoste dusă în lume

Un fenomen muzical, dar și un om cu un crez bine articulat, Alexandru Tomescu spune că muzica nu este un lux, ci o nevoie profundă, o forță care unește, vindecă și inspiră.

Viața lui a început, la propriu, în sunet, într-o familie de muzicieni - tatăl, pianist specializat în muzică contemporană, iar mama, profesoară de vioară.

Alexandru a crescut între repetiții și partituri și de aceea, primele amintiri sunt sonore. "Aveam un magnetofon. Ascultam seara coralul 'Bist du bei mir', de Bach. Îl țin minte și acum. Era liniștea mea de dinainte de somn."

De la patru ani, Tomescu și-a dorit vioara și a insistat până când părinții i-au dat voie să o atingă: „Știau cât de greu e drumul și încercau să mă protejeze, dar copiii știu ce vor. Și eu am știut că vioara e drumul meu!”

Un fir discret, dar profund, în evoluția lui Alexandru Tomescu este relația cu tatăl său, pianistul Ilie Tomescu, alături de care a cântat în numeroase competiții și concerte: "Privind înapoi, mi-aș fi dorit să învăț și mai mult de la el. Era un muzician fin, un cunoscător rar. Dar, ca orice tânăr, voiam să fiu altfel."

Astăzi, ca tată la rândul lui, artistul recunoaște: "Fiecare concert e un timp pe care nu-l petrec cu fiica mea. Dar îi las ceva mai mare decât timpul – îi las o moștenire, o misiune. Muzica e o formă de dragoste dusă în lume."

Video: Serviciul de noapte cu Maria Țoghină.

Rigoarea din spatele armoniei

Contrar aurei romantice și boeme care îi însoțește cel mai adesea pe muzicieni, realitatea cotidiană a celebrului violonist dezvăluie o realitate exactă, aproape cazonă.

"Viața unui muzician de performanță e una de disciplină severă. Turneul Stradivarius din această vară a avut 22 de concerte în 26 de zile. Am avut cinci zile libere, una petrecută pe drum între București și Oradea." Alexandru Tomescu

În viziunea lui, performanța nu e doar despre talent, ci despre rezistență, claritate mentală, repetiții și un control emoțional impecabil: "Să poți da totul pe scenă, în fiecare seară, e un exercițiu de concentrare profundă. Pentru că nu știi niciodată care va fi ultimul concert."

Fascinația Stradivarius: obiect sau sunet divin?

Vioara Stradivarius Elder-Voicu din 1702, este parte integrantă a identității artistice a lui Tomescu.

A primit dreptul să cânte pe ea în anul 2007, iar de atunci a construit în jurul ei nu doar concerte, ci o întreagă filozofie de apropiere a publicului de muzică:

"La început, oamenii voiau doar s-o atingă, ca pe o relicvă. Eu am vrut ca fascinația să se transfere spre muzică. Spre calitatea și intensitatea actului artistic."

Turneul Stradivarius, ajuns la ediția a 18-a, este mai mult decât o suită de concerte. Este un laborator de creație, o platformă de educație estetică, subliniază Tomescu: "Fiecare an are o temă, o viziune. În 2025 împreună cu Dragoș Ilie am cântat Rapsodiile lui Enescu cu acompaniament de chitară – o transcripție ambițioasă, dar revelatoare."

AUDIO Serviciul de noapte cu Maria Țoghină

Credința care nu se spune, dar se simte

Deși vorbește rar despre religie în mod explicit, spiritualitatea face parte din viața sa.

Cel mai limpede moment este cel din Capela Sixtină, când, în iunie 2025, a cântat în fața Papei Francisc.

"A fost o liniște copleșitoare. Papa era acolo, la câțiva pași. Am cântat Balada. După concert, mi-a spus că i-a plăcut mult. I-am zis că voi reveni și cu alte lucrări românești. Încă nu am metabolizat acel moment."

Dar spiritualitatea nu e doar în biserici – e și în metrou și în aer liber, pe crestele munților. Artistul își amintește când a cântat, incognito, la stația Piața Victoriei 2, într-o campanie pentru Asociația Nevăzătorilor: "Oamenii trebuie să vadă cu inima. A fost o lecție pentru mine. Când poți cânta lângă o garnitură de metrou, nimic nu te mai poate deranja."

Unul dintre cele mai îndragite și inedite proiecte ale lui Tomescu este concertul anual de la Cabana Caraiman din Munții Bucegi. Pentru a fi prezent, publicul urcă ore în șir ca să asculte muzică simfonică în aer liber pe un platou montan. Și vine din an în an în număr tot mai mare.

"Acolo, totul e redus la esențial: piatra, cerul, sunetul și oamenii. Muzica devine un act de comuniune. E acustica perfectă creată de natură. Nu e nevoie de reflectoare sau de fotolii roșii. Acolo, în Bucegi, muzica revine la origini."

Pentru Alexandru Tomescu, vacanța nu este doar un prilej de repaus, ci o continuare a explorării - nu doar geografice, ci și interioare.

Printre destinațiile sale neobișnuite se numără Tibetul, unde artistul și-a dus vioara la peste 5000 de metri altitudine. Acolo, în spații neîncălzite, la temperaturi sub zero grade, a repetat în fiecare zi. Nu pentru un concert, ci pentru a rămâne conectat la esența propriei arte.

"La 5000 de metri altitudine, într-o cameră neîncălzită, temperatura era sub zero grade. Am repetat la vioară acolo în fiecare zi", povestește Tomescu, rememorând o experiență care a fost mai mult decât un act de disciplină: o formă de introspecție și de rezistență fizică.

În inima platoului tibetan, la limita dintre respirația rară și liniștea absolută, fiecare sunet căpăta o greutate specială. Această alegere – de a repeta într-un mediu neprietenos, izolat și extrem – nu este doar o experiență excentrică, ci o filozofie de viață care pune autenticitatea artistică mai presus de confort.

"Acolo totul se simte mai intens. Și poate și muzica, când e atât de greu de produs, e mai sinceră", mărturisește muzicianul pentru care fiecare sunet trebuie câștigat cu trudă, chiar și în rarefiatul aer himalayan.

"Viața nu înseamnă să cânți perfect, ci să transmiți"

Alexandru Tomescu este și profesor. Unul care crede cu tărie în ideea de libertate interioară a artistului: "Îi încurajez pe studenți să fie ei înșiși, să ia decizii. Mai bine cântă ceva greșit, dar personal, decât corect și steril. Muzica este despre curaj."

A fost și el în juriul multor competiții, dar nu consideră că premiile sunt esențiale: "Concursurile sunt o cale. Dar nu singura. Există mari artiști care n-au câștigat niciun concurs. Important e ce ai de spus – și cum o spui."

Legătura vie cu Radioul public: o orchestră, o scenă, o misiune

De mai bine de două decenii, Alexandru Tomescu este solist concertist permanent al Orchestrei Naționale Radio și al Orchestrei de Cameră Radio. Este, așa cum mărturisește cu sinceritate, "una dintre cele mai importante colaborări din cariera mea artistică. Aici am găsit libertate, curaj de a propune lucrări inedite și, mai ales, un parteneriat real."

Relația sa cu Radioul public nu este una de conjunctură, ci una de misiune culturală. De la proiecte tematice ambițioase – cum ar fi interpretarea în premieră a unor lucrări de secol XX – la transcripții îndrăznețe pentru vioară și pian sau chitară, Tomescu a folosit această platformă nu doar pentru performanță, ci și pentru educarea publicului.

În primăvara lui 2026, va interpreta pe scena Sălii Radio Concertul pentru vioară de Igor Stravinsky – o lucrare de o mare complexitate, rar abordată în România.

"Concertul va fi preluat de Uniunea Europeană de Radio. E o onoare, dar și o responsabilitate. Radioul are capacitatea unică de a păstra vie muzica în memoria colectivă, dincolo de efemerul concertului live. Am înregistrat în studiourile radio, am crescut profesional aici. Sunt parte din acest univers."

Festivalul Enescu: punct de referință, sursă de provocare

Alexandru Tomescu nu lipsește niciodată de pe afișele prestigiosului Festival Internațional „George Enescu”. Pentru el, participarea nu este un simplu „engagement” artistic, ci o declarație de apartenență:

"Enescu este rădăcina. Fiecare interpretare a unei lucrări enesciene mă întoarce la ce înseamnă să fii artist român într-o lume globală. Nu cânt Enescu doar pentru că trebuie, ci pentru că acolo simt, de fiecare dată, că se întâmplă ceva esențial: o luptă între rigoare și fior."

Festivalul i-a oferit momente de grație: interpretări cu marile orchestre invitate, colaborări cu dirijori de talie mondială, dar și ocazia de a prezenta publicului român lucrări rare, pline de subtilitate.

Câștigător al Concursului Internațional „George Enescu” în 1999, Tomescu privește acest reper nu ca pe o medalie, ci ca pe o poartă deschisă: „Concursul mi-a oferit o recunoaștere, dar și șansa de a cânta în deschiderea Festivalului. Atunci am avut curajul să interpretez Introducere și Rondo Capriccioso de Saint-Saëns într-o manieră personală, diferită. Nu pentru șoc, ci pentru adevăr. Maestrul Gheorghiu mi-a spus: ‘Dacă sună mai bine așa, cântă așa.’ A fost o lecție de libertate.”

Alexandru Tomescu rămâne fidel unui ideal: „Într-o lume care se fragmentează, muzica e una dintre puținele forțe care poate uni. Dacă pot aduce o clipă de pace, de sens, atunci totul merită.”

El nu e doar violonistul care a cântat pentru Papa Francisc, ci și omul care urcă pe munte cu vioara, care acceptă rigori de sportiv, care încurajează tinerii să fie sinceri, care își amintește cu emoție lecțiile tatălui său și care simte, în fiecare moment, că muzica e un privilegiu.