Veronica Schmidt: Mi-aş dori ca Săptămâna Haferland să aducă împreună oamenii și să rămână aici permanent

RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI (12 august, ora 22:18) - Emisiunea: "Românii de pretutindeni". Realizator: Amalia Bojescu

Patru zile, zece sate, zeci de activităţi şi spectacole, peste 100 de artişti, 5.000 de participanţi din 10 ţări diferite, cu vârste cuprinse între cinci luni şi 101 ani - aşa putem rezuma cea de-a XI-a ediţie de Săptămâna Haferland, de lângă Sighişoara, proiect început în 2012 de soţii Michael şi Veronica Schmidt.

Tema din acest an fost sustenabilitatea în peisajul satelor săseşti din această zonă. Dar, mai presus de numere, rămânem cu sentimentul de comuniune din Ţara Ovăzului, locul în care puterea lui împreună a fost şi este în continuare cheia rezistenţei saşilor în istorie.

Tradiţia şi-a dat întâlnire cu tehnologiile noi, generaţii diferite au împărtăşit aceeaşi bucurie, iar simţul comunităţii, omenia şi energia au fost palpabile.

Haferland este locul în care s-au căutat necontenit soluţii de sustenabilitate pentru prezervarea viitorului, într-un ţinut cu o moştenire istorică atât de bogată. Festivalul este sprijinit de Consiliul Judeţean Braşov şi de Ministerul Culturii.

Maria Ţoghină vă invită să descoperiţi povestea unuia dintre iniţiatorii acestui proiect, Veronica Schmidt.

Interviul în format video poate fi urmărit AICI.

Veronica Schmidt: Am simţit de la bun început această căldură a lor faţă de mine, ca familie, şi pe parcurs am simţit că mă integrez în comunitatea lor, înţelegând care sunt valorile care ne apropie, asemănătoare cu cele pe care le am şi eu, născută în Republica Moldova, dar având o educaţie similară. Fundaţia pe care o avem are acest scop, de a cultiva şi a păstra tradiţiile şi cultura saşilor care, între timp, îmi este foarte aproape.

Maria Ţoghină: Pentru că vorbim despre tradiţii, sunt curioasă ce ai adus tu de dincolo de Prut, aici, în inima ţării, pentru că întotdeauna, atunci când vorbim despre români, pentru noi toţi contează mai puţin de unde venim, ci mai mult cât de comune ne sunt valorile despre care aminteai mai devreme.

Veronica Schmidt: Este absolut firesc ca atunci când venim undeva pe lumea asta şi ne formăm o familie, să aducem ceva de acasă şi de obicei sunt lucrurile simple cu care suntem obişnuiţi - bucătăria specifică ţării şi celei de acasă, anumite elemente din decor pe care le-am folosit aici, în locaţiile renovate de mine în Criţ, şi covoare moldoveneşti, simboluri care mi-au rămas cumva aproape de suflet şi-mi amintesc de bunicii mei.

Maria Ţoghină: Muzica de dincolo de Prut ai adus-o aici, am ascultat ritmuri săseşti toate aceste zile. Aşa, nu ştiu, în familie, seara, împreună cu soţul, cu copiii, ascultaţi şi muzică moldovenească?

Veronica Schmidt: Cred că moldovenească mai puţin, pentru că muzica pe care o ascultam acasă era cea din România, chiar îmi place să o ascult uneori. Dan Spătaru, ritm foarte vechi pe care mama, nu ştiu, m-a conectat cumva, într-un fel de ele şi melodii foarte vechi pe care nici nu mai ştiu probabil cine le cântă, dar uneori îmi face plăcere să-i cânt soţului meu. La fel m-a surprins şi el odată cântând la saxofon, făcând parte chiar din grupul orchestrei locale din Germania, care ne bucură în fiecare an la festivalul Haferland. Şi uneori îi mai cânt şi în rusă, pentru că sunt foarte apropiată şi de această cultură şi cumva suntem un "multi-culti family".

Maria Ţoghină: Ce simţi că îi lipseşte festivalului şi ce ai vrea să aducă festivalul la ediţia de anul următor?

Veronica Schmidt: Cred că mi-aş dori ca festivalul să aducă oamenii care să fie aici permanent, nu doar pe perioada festivalului, ci în timpul anului, ca acest loc să trăiască nu doar în timpul verii, ci şi în timpul iernilor geroase mai primesc poze şi mi se pare aşa că locul suferă de singurătate şi mi-ar plăcea să fie turişti în iarnă, să găsească farmecul ăsta al acestor locaţii, că şi liniştea poate fi uneori fermecătoare.

Maria Ţoghină: Dincolo de acest festival, proiectele tale vizează foarte multă educaţia copiilor. Este, până la urmă, oarecum cel mai apropiat proiect de sufletul tău. Cât de importantă crezi că este educaţia şi de ce crezi că, în acest moment, copiii au nevoie de astfel de proiecte de educaţie?

Veronica Schmidt: În primul rând, cred că nici n-ar mai trebui să dau o definiţie educaţiei, pentru că cu toţii ştim cât de importantă este, dar eu am avut o influenţă oarecum în această direcţie, pentru că părinţii mei au fost profesori de engleză şi nu pentru că erau geniali într-un fel în materia pe care o predau, dar pentru că ştiau să creeze într-un fel lideri, şi copiii de care s-au ocupat şi în special, mama, toţi au plecat afară, lucrează în ambasade, în tot felul de organizaţii internaţionale, şi de aici am înţeles că educaţia nu este doar şcoala, şi un profesor nu este doar materia, este un simbol şi un etalon pentru un copil care are nevoie de o direcţie şi asta e ceea ce mi-am dorit aici, la Casa Kraus, ca copiii, în afara şcolii, să vină aici să aibă parte de pedagogi care au răbdare cu ei, care nu se grăbesc, care pot să le ofere inclusiv atenţie din punct de vedere psihologic, pentru a-i susţine, nevoile pe care le au.

Maria Ţoghină: Cum ai ales România? Sau România te-a ales ea pe tine? Pentru că, în general, mulţi români din Republica Moldova se duc către ţările occidentale. O parte rămân şi în România, dar cei mai mulţi pleacă mai departe, tocmai pentru că vor oportunităţi mai mari.

Veronica Schmidt: Am fost întotdeauna ataşată de România şi de Rusia, niciodată n-am ştiut în care dintre ele voi rămâne, dar cumva viaţa decide de multe ori pentru noi, şi job-ul pe care l-am avut iniţial a fost în România, apoi familia pe care am format-o a fost tot aici şi în felul ăsta, a devenit ţara mea cu care clar mă identific între timp mai mult decât cu Republica Moldova, pentru că am locuit, între timp, mult mai mulţi ani în România decât acasă unde m-am născut.

Maria Ţoghină: Dacă ai avea posibilitatea să schimbi ceva în bine acum pentru comunitatea în care trăieşti, ce-ai schimba?

Veronica Schmidt: Comunitatea în care trăiesc încă nu are o definiţie pentru mine. Locuim şi la Viena, şi în România, şi în Spania şi în fiecare loc în care mă regăsesc sunt foarte ataşată de partea de grădină şi e ceea ce încerc să regăsesc în fiecare ţară în care mă aflu, florile mele, plantele cu care sunt obişnuită şi le iubesc şi îmi place să le îngrijesc. Şi dacă aş face ceva, ar fi în direcţia asta, în care, dacă tot am avut ca temă sustenabilitatea, este să păstrăm frumuseţea naturii şi să o îmbunătăţim cu ceea ce ne place şi să nu luăm nimic de la natură, doar să aducem.