Suflul nevăzut al scenei: Alexander Hausvater despre forța Teatrului Radiofonic

În luna decembrie, la Teatrul Național Radiofonic au început înregistrările spectacolului "Ce dacă", dramatizare radiofonică după romanul cu același nume de Alexander Hausvater.

Cartea este una de confesiuni și amintiri ale regizorului.

Alexander Hausvater își regizează practic propia copilărie, într-o piesă de teatru radiofonic.

Acum, chiar în timpul înregistrărilor, copilul devenit regizor a vorbit despre piesa de teatru, într-un interviu pentru emisiunea “Românii de pretutindeni” de la Radio România Actualități.

Luminița Voinea (realizator Românii de pretutindeni): Domnule Alexander Hauswater, ne-am întâlnit în studioul de teatru radiofonic, un simbol al radioului, dumneavoastră în calitate de regizor, eu de jurnalist. Am descoperit că acum câțiva ani, ați fost invitat la Radio România Cultural, unde ați vorbit despre copilărie și amintirile ei și vă citez: “am simțit un fel de obligație față de copiii mei, de prietenii mei, de spectatorii pieselor montate de mine să revin la acele povești din perspectiva copilului care am fost”. Acum, când ați început pregătirea piesei de teatru, sunteți tot într-un studio de radio, România Actualități. Credeți că este doar o coincidență sau, poate, radioul vă inspiră?

Alexander Hausvater: Eu am o lungă poveste de dragoste cu radioul, deoarece în Canada, la un moment dat, la Montreal, eram șeful Departamentului de Teatru la Radio Canada. Așa că am făcut multe, multe piese de teatru, dar și emisiuni politice, sociopolitice, documentare și am fost întotdeauna impresionat de puterea radioului de a ajunge la o parte din populație, ca să o facă să gândească altfel. Eu, ca copil, înainte să părăsesc România, nu pierdeam, “Teatrul la microfon”, așa cred că se numea emisiunea, care îmi dădea posibilitatea mie, ca copil, să îmi imaginez actorii ca personaje, costumele, decorurile.

Și această imaginație a devenit practică la un moment dat, și am început să fac lucrurile acelea. Dar radioul mă făcea să chem toți prietenii mei și sub masă făceau un fel de teatru de păpuși, teatru de marionete, și vocile actorilor mergeau cu mișcările, eu manipulam aceste marionete sau obiecte inanimate. Așa că radioul a jucat o parte foarte importantă în viața mea.

Luminița Voinea: Dar ce destin, să ascultați “Teatrul la microfon” de când erați copil, iar acum să regizați piese de teatru radiofonic. Ați visat, v-ați dorit să ajungeți aici sau au fost întâmplări pur și simplu?

Alexander Hausvater: Nu, deloc. Tatăl meu voia foarte mult să fiu diplomat și ca să-l satisfac, am și terminat niște școli din astea, dar toată cariera mea a început dintr-o greșeală, dintr-o eroare. La Dublin, în Irlanda, am adus un grup de oameni pe care i-am găsit într-un sat în Atlantic, pe o insulă, cu ei am făcut o piesă. Numai că ei nu au văzut teatru în viața lor, așa că am descoperit prin ei o cultură nouă, cultura teatrului neexprimat, pentru că era o necesitate. I-am adus la capitală ca să vadă profesorii mei ce am făcut și a venit la mine un domn, mai în vârstă și a spus: ‘domnul Hausvater, ce faceți marți?’ Când mi-a pus această întrebare era vineri. ‘Uitați, eu sunt directorul Teatrului Național din Irlanda și marți seară vă rog ca spectacolul ăsta să fie pe scena teatrului național’. I-am spus, că sunt amator, că am făcut asta pentru doctorat, am făcut asta pentru studii. La care, el mi-a spus: ‘Ați descoperit glasul Irlandei!’. Ce s-a întâmplat, de fapt? Oamenii ăștia nu vorbeau engleză, vorbeau un fel de combinație celtică și engleză. Așa că era un suflu al trecutului, dar un suflu adevărat, printr-o poveste irlandeză. În momentul în care s-a întâmplat asta, în acea marți, am devenit un mare erou, am fost invitat la teatre diferite și chiar mi s-a dat direcția unui teatru - Peacock din Dublin - eu neînțelegând ce se întâmplă.

Luminița Voinea: Acum ați ales radioul să dați voce cuvintelor din carte și să vă regizați propria viață, propria călătorie, într-o piesă de teatru radiofonic. Sunt curioasă, cum trăiți această experiență? Unde se oprește copilul din dumneavoastră pentru a lăsa loc regizorului, pentru că sunteți, de fapt, personajul propriei vieți…

Alexander Hausvater: Da și nu. Cartea nu e biografică sau e biografică la anumite părți. Această carte “Ce dacă” a fost tradusă în franceză, în engleză, în germană, și mai ales în chineză. De exemplu, în Germania, a fost vândută cel mai bine, Și s-a găsit un fel de pod între acea epocă de care copilul vorbește în timpul comunismului și astăzi. Așa că, pe undeva, cartea nu tratează copilăria cu nostalgia respectivă, ce frumoasă era copilăria mea. E o carte despre copilăria pierdută, copilăria unui copil care nu poate să-și trăiască copilăria pentru că tatăl său este în închisoare, prietenii părinților vin și pleacă de la închisoare, sunt urmăriți tot timpul, așa că el și-a pierdut copilăria care, în viața mea, a revenit probabil la vârsta de 30 de ani, sau acum. Pentru mine radioul era tot timpul ceva care trebuie să asculti cu ochii.

Luminița Voinea: Cu ochii minții, cu imaginație.

Alexander Hausvater: Corect. Că orice sunet trebuie să creeze acel lucru. De exemplu, un actor la radio trebuie să înțeleagă că cel care îl ascultă trebuie să vizualizeze unde e, de ce e, cum e și așa mai departe.

E mult mai interesant pentru mine să văd diferența între radio, în viața mea, și teatru. Și m-a făcut radioul să-mi schimb o viziune teatrală și să fac actorii să înțeleagă că ce nu e văzut pe scenă e tot așa de important ca tot ce e vizibil pe scenă. Dacă intră un actor pe scenă, intrarea lui nu este o intrare, este o continuitate a unei acțiuni pe care a început-o în afara scenei la care el trebuie să prezinte. Trebuie să știu de unde vine el, de ce vine și dacă vine din Rusia să aibă fulgi de zăpadă pe el. Și când iese din scenă, același lucru. Unde merge? Camera unde va sta? Cum e mobilată? Toate lucrurile astea care sunt nescrise și nespuse trebuie sugerate. Și puterea sugestei în teatru radiofonic e extraordinară, pentru că simți nu numai ce spune omul, dar ce nu spune omul, suflului, respirația.

Luminița Voinea: Care este cea mai puternică amintire pe care ați ales să o împărtășiți publicului în această piesă de teatru? Și pentru că vorbeam despre cuvântul rostit care zboară în eter, ce urme v-ați dori să lase în memoria ascultătorilor?

Alexander Hausvater: Când îmi este adresată o întrebare cu "cea mai" și "cea mai", știu că dacă voi răspunde la întrebarea asta, voi minți. Și mint destul în viața mea.

Luminița Voinea: Mințiți-ne frumos!

Alexander Hausvater: Da, să mai adaug o minciună. Încă o minciună. Ce mi se pare important este că sunt povești care nu au fost trăite, dar le trăiesc tot timpul. Trecutul e o parte integrantă din ce suntem acum. Nu de ce a fost, nu de ce am pierdut. În multe din povești e începutul interesului față de sexualitate, față de femeie, dar asta e un interes al începutului și nu un interes coordonat pentru un fenomen. E un fenomen care ni se întâmblă totdeauna, așa că “cea mai” nu pot să spun, dar sunt anumite povești care sunt o combinație dintre o parte biografică și o parte fictivă în care mă gândeam că ce am trăit eu a fost trăit de mulți oameni din generația mea pe care îi văd, nu neapărat care vin de această țară, dar care au trăit și undeva simt nevoia să povestească. Pentru mine, teatrul, oricare a fi forma lui, e o poveste. Povestea devine interesantă chiar dacă e povestea Seharezadei, când eu sunt Șeherezada. În momentul în care povestesc povestea și eu povestesc, o poveste ca să salvez viața, nu ca să abuz pe cineva sau să informez pe cineva. Dacă povestea e reținută, înseamnă că ceva din experiența mea atinge ceva din experiența altuia și nu mai poate să fie ceva biografic, e ceva universal, e ceva care se întâmplă. Noi trăim în singurătatea eului nostru uitând că, poate, toată lumea a trăit același lucru în forme diferite, în limbi diferite, în obișnuințe diferite. Așa că ce vreau, dacă se poate, să fie ascultată emisiunea și să vadă lumea, dacă ei pot să se proiecteze în locul și în timpul și în relațiile de care vorbim în poveste. Când întâlnim oameni, ai o senzație că omul ăla, un anumit om, nu o să-l uiți, chiar dacă ai vorbit două secunde, trei secunde, două minute, e cineva care a lăsat o impresie asupra ta.

Luminița Voinea: Când credeți că ne vom putea bucura de piesa dumneavoastră, ascultând-o la radio și poate și în online pentru că acolo se duce acum marea bătălie.

Alexander Hausvater: Mi se pare că dacă o generație e atinsă de aceste povești și această generație dă generației următoare, copiilor lor, posibilitatea să spună poveștile lor, pentru că mulți au trăit la fel. E o poveste la baza cărții în care copilul, în clasa I-a, se întoarce de la școală, în timpul comunismului, unde profesoara a spus că radioul a fost inventat de Alexander Popov și un mic băiețaș cu un ghiozdan pe spate zice: de ce nu e Radiov dacă era Popov? Și am început să întreb oamenii: cine a inventat radioul? Oamenii au spus Popov. Eu simțeam că era ceva de în regulă. Vis-à-vis de casa noastră era o doamnă general foarte bătrână și foarte deșteaptă, am întrebat-o și mi-a spus un nume, un nume italian: Marconi Și când am ieșit, am știut că sunt două fenomene aici: unul, trebuie să continui să spun Popov la școală, ca să am note bune, dar pentru adevărul suprem trebuie să-l amintesc pe celălalt nume. Această dualitate, acest paralelism, dacă cineva l-a trăit și poate să facă pe un copil să înțeleagă faptul că adevărul este ceva pentru care te lupți, te lupți contra unei societăți care îți spune că nu este altul, asta e. Dar adevărul suprem este ca un adevăr religios sau o credință în sine. Te lupți pentru el. Și atunci îi spui copilului : orice gând ai tu, e gândul unui adevăr al tău. Nu poți să-l abandonezi. Luptă-te pentru el. Dacă trebuie să suferi, vei suferi. Dar el există. El e suprem. Poți să numești asta religie, poți să numești asta credință idealistă, dar e o necesitate.

Luminița Voinea: "În plin regim represiv se trăia o viață socială și culturală inegalabilă, de neimaginat. De sub masa din sufragerie unde era cazemata mea, ascultam poezii, cântece și vorbe pline de duh pe care nu aveam să le uit niciodată. Tatăl meu fiind veșnic arestat nu puteam să spun niciodată ce mi se întâmplă cu adevărat, iar în același timp trebuia să țin minte totul pentru a putea povesti mai departe în ziua când adevărul putea să iasă la lumină". Este un citat din cartea dvs. care m-a impresionat foarte mult. Acum simțiți că ați ajuns acolo unde v-ați dorit, la lumina adevărului?

Alexander Hausvater: Viața e o călătorie cu o destinație la care ajungem întotdeauna nerealizați. Așa că cred că lucrul cel mai trist în viață este că nu ne realizăm în acord cu potențialul nostru. Avem un potențial mult mai mare. Puteați să faceți nu numai radio, puteați să faceți multe alte lucruri. Puteam să fim oameni în Renaissance, care construiau case, plantau câmpiile, făceau totul. Noi nu facem asta, așa că trebuie tot timpul să înțelegem că suntem pe drum, undeva. Poveștile copilului sunt pe undeva o cerință ca o altă generație să nu impună generației următoare ceva care le place lor, pe plan politic, pe orice plan ar fi. Nu se impune. Libertatea de gândire este ceva de o importanță radicală.

Luminița Voinea: Ați trăit în România, Israel, Irlanda, Canada, iar drumurile v-au dus probabil prin mult mai multe țări, continente. Cui simțiți că aparțineți? Unde este acasă pentru dumneavoastră? Unde sunt mirosurile, gusturile, trăirile acasă?

Alexander Hausvater: Nu există acasă pentru mine. Există o anumită nostalgie, de exemplu, mirosul de tei era totdeauna în Canada o amintire din Bucureștiul copilăriei mele, totdeauna. mirosul de pește era atașat cu Irlanda, care oriunde mergeai, oceanul mergea după tine, peștii înotau după tine.

Sunt o combinație de aceste lucruri, dar pe undeva acasă este momentul creației. Momentul în care te uiți, ceva care ai realizat pe scenă și asta mi s-a întâmplat de multe ori când am revenit la un spectacol pe care nu l-am văzut câteva luni, eu lucrând și în Europa, am uitat cine a făcut spectacolul ăsta. Am uitat complet și l-am revăzut, din punctul de vedere al unui spectator care descoperă. Și după aceea spuneam: cine a regizat spectacolul ăsta, că e foarte bun? Așa că spectacolul era o continuitate a vieții. Câteodată era un paralelism al vieții, adică ce n-am făcut în viață se făcea. Așa că acasă era în creație și creația era bazată pe capacitatea mea de a transforma un actor de la un cineva realist în viață într-un personaj. Dar, în același timp, personajul trebuie să aibă o dualitate. Pentru că actorul personaj nu poate să-și piardă personalitatea lui, ritmul lui, imaginația lui.

Luminița Voinea: Ce înseamnă pentru dumneavoastră România în acest moment?

Alexander Hausvater: România e o țară, una din foarte puținele țări, care apreciază cultura. Sălile de teatru sunt pline. Prietenii mei români, de la început mi-am dat seama că ei pot să recite pe de rost 50 de poezii, nimeni în lume nu e capabil. E un potențial al culturii, al necesității poveștii care e distrus, cred, de o politică greșită în materie de cultură și de faptul că încet, încet, teatrul, pictura, muzica devin un fel de natură materialistă, e mult mai importantă partea financiară în spatele creației.

Luminița Voinea: Sper să ne mai întâlnim peste un timp și să schimbăm din nou vorbe pline de înțelesuri aici, la Românii de pretutindeni. Până atunci domnule Alexander Hausvater, mult succes și să nu pierdeți dragostea față de radio.

Alexander Hausvater: Vă mulțumesc și vă doresc același lucru. Mult succes!

Cunoscut în toată lumea, regizorul Alexander Hausvater a părăsit România, copil fiind, împreună cu părinţii săi, stabilindu-se în Israel.

A studiat literatură, teatru şi ştiinţe politice la Universitatea din Tel Aviv, apoi la Dublin, unde a debutat ca regizor.

Ajunge la Montreal în anii ’70, unde a fondat mai multe companii artistice și a preluat conducerea Departamentului de teatru de la radioul canadian.

În Canada şi în SUA a regizat peste 150 de spectacole de teatru, operă, pantomimă şi a fost distins cu numeroare premii, dar și cu Ordinul Național "Steaua României" în grad de Cavaler, în semn de "înaltă apreciere pentru întreaga activitate regizorală, pentru contribuția remarcabilă la promovarea culturii și imaginii României în lume".