Pe scurt:
Ascultă Radio Romania ActualităţiAscultă Live Acum: ŞTIRILE DIMINETII Duminică, 17 Noiembrie

Cele mai citite

Articole recente

Emisiuni

Autor

George Popescu

10 Aprilie 2017
Vizualizari: 3064
Comentează add

dr. Florian Banu, istoric CNSAS , dr. Liviu Ţăranu, istoric CNSAS

„ Securitatea Statului, o monografie reală”. Partea I „ Securitatea Statului, o monografie reală”. Partea I - Conține audio

george-popescu

  Copertă a revistei instituţiei, un număr din anul 1985. Credit: cnsas.ro

O instituţie a statului totalitar al cărui nume a fost cel mai des invocat. De la înfiinţare şi până la dizolvarea sa în structurile Ministerului Apărării Naţionale, în decembrie 1989.

 

O instituţie ce a fost condamnată in corpore şi care a suscitat dezbateri aprinse, vii, în ultimul sfert de veac.

 

Indiferent de regim politic şi social, statul supravieţuieşte şi pe baza acestor instituţii de forţă sau represive. Fie că acestea se găsesc în America, ţările scandinave, Germania , Rusia sau România. Ele încorporează şi trăsăturile tipului de democraţie al statului respectiv, cât şi mijloacele de control.

 

Instituţia care apăra regimul totalitar a avut două funcţii ce se între-pătrundeau. Funcţia de colectare şi redistribuire a informaţiilor clasificate sau secrete şi funcţia represivă ce asigura continuitatea regimului atât în interior, cât şi contracararea acţiunilor din afară întreprinse de adversari.

 

În primii 12 ani de funcţionare ai Securităţii caracterul represiv al instituţiei a predominat şi a fost pus în acord cu linia politică a partidului unic.

 

În acest răstimp, Securitatea a trecut de la sintagma „a Poporului” - destul de improprie, fiindcă nu reprezenta o majoritate a poporului – la „ a Statului”, mai aproape de realitate şi conformă cu ordinele pe care le primea.

 

Până în anul 1952 la ruptura produsă la nivelul conducerii PMR, între comuniştii naţionali şi cei moscoviţi, Securitatea a încercat să acţioneze şi deseori i-a reuşit peste capul liderilor de partid.

 

Odată cu instalarea lui Alexandru Drăghici în funcţia de ministru de Interne, după episodica metamorfozare în ministerul Securităţii Statului, legalitatea de tip socialist a fost cerută insistent ca mijloc de control şi direcţionare a acţiunilor instituţiei.

 

Aceasta însemna că nu s-a renunţat dintr-o dată la metodele dure din anchetă, gen, bătăi, torturare uneori, pedepse peste rând, arestări abuzive ca şi reţineri la fel de abuzive, fără prezentarea acuzaţiilor ori prezenţa avocaţilor apărării, complicitatea Securitate – Justiţia militară, aşa după cum toate acestea deveniseră aproape o lingua franca până la ministeriatul lui Drăghici.

 

Securitatea dominată de consilieri sovietici şi şefi alogeni a înfăptuit în închisori procesul de reeducare, de a obţine din deţinuţi – oameni anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi – omul nou, complet supus noului regim, în stare inertă pentru un eventual protest fie acesta şi politic. O reeducare în două reprize, cu particularităţi diferite.

 

După anul 1960, temuta instituţie se îndreaptă încet către scopul său real, de a culege şi distribui informaţia secretă liderilor de stat, care mai înainte de aceasta erau şi lideri ai partidului unic.

 

Accelerarea desprinderii de sovietici după 1958, dar mai ales după 1964 s-a concretizat şi prin eliberarea tuturor deţinuţilor politici şi trecerea de la un regim de teroare la unul de destindere şi prevedere în ceea ce priveşte mijloacele şi acţiunile Securităţii Statului.

 

Şi personalul se schimbă. Apar oameni educaţi, cu şcoală, fie din circuitul de învăţământ propriu, fie din spaţiul civil, fără constrângere, însă stimulaţi de noua perspectivă de a lucra în interesul ţării lor şi recompensaţi pe măsură.

 

Ulterior, liderul partidului unic deschizând planurile economice de acumulare şi dezvoltare ale ţării a repartizat Securităţii şi paza banilor investiţi. Fonduri de la buget şi împrumuturi masive de pe piaţa occidentală. După o deschidere politică a urmat o deschidere economică.

 

Tot Securitatea a fost cea însărcinată să aducă în ţară prin mijloacele specifice - a se citi, spionaj – soluţiile tehnice la multe şi serioase probleme iscate de înteţirea politicilor Războiului Rece.

 

Ca stat, în plan internaţional, România s-a distanţat nepermis de mult în accepţiunea celorlalţi parteneri din pactul de la Varşovia de principiile solidarităţii sovietice, mutarea afacerilor României către Occident fără avizul Moscovei au născut serioase îndoieli asupra gradului de loialitate al acesteia, unul dintre rezultate fiind că spionajul „frăţesc” a devenit activ şi intens, iar Securitatea a fost obligată să riposteze prin crearea unei unităţi de contra-spionaj ce se ocupa în totalitate de URSS şi aliaţii săi.

 

Nicolae Ceauşescu cerea Securităţii linişte în ţară şi contribuţii în bani şi inventică din afară. În acelaşi timp se cerea aproape obsesiv păstrarea secretului de stat şi a celui de serviciu pe fondul înmulţirii contactelor economice dintre firmele româneşti şi cele străine din Vestul Europei.

De cele mai multe ori aici, nu mai era vorba de ideologie sau politică, ci de afaceri, din care se urmărea ca statul român să iasă în câştig.

 

Unul dintre succesele răsunătoare în epocă ale Securităţii a fost fabricarea pe baza documentaţiei şi a materiei prime, a diamantelor sintetice, producţia realizată în ţară şi exportată situând România pe al patrulea loc mondial.

 

Între 1970 şi 1980 conform invitaţilor ediţiei, se poate concluziona că a fost perioada de glorie a instituţiei prin contribuţia adusă la devoltarea economică a ţării.

 

Desigur că au mai fost şi scandaluri sau dezertări – defecţiuni cum sunt numite în limbajul serviciilor secrete – că nu totul a funcţionat ca la carte sau că scăzuse vigilenţa asupra devierilor de la linie a unor cetăţeni sau protestul politic ar fi fost admis. Securitatea a rămas până la final sub controlul partidului unic şi a acţionat în funcţie de ordinele liderilor săi într-o conjunctură politică dată.

 

AUDIO : emisiunea „Istorica”, ediţia din 10 aprilie 2017

 

Despre alte direcţii ale activităţii Securităţii Statului, atât în plan intern, cât şi în afara graniţelor, în ediţia viitoare a emisiunii Istorica din 8 mai 2017, la aceiaşi oră : 21.05.

 

Contribuţii editoriale : dl. Teşu Solomovici, scriitor şi publicist cu opinii asupra compoziţiei etnice a Securităţii în obsedantul deceniu. Întregul interviu îl postăm în această ediţie mai jos şi cuprinde şi alte subiecte legate de evoluţia comunităţii evreieşti din România în timpul regimului totalitar. Un interviu de Mirela Băzăvan.

 

 

 Regia de montaj : Nicu Tănase

 

Regia de emisie : Dana Burcea şi Ileana Băjenaru

 

Galerie foto : reproducerile sunt postate cu acordul autorilor primului volum din trilogia „Securitatea – o monografie”, apărută la Editura „Cetatea de Scaun” din Târgovişte, 2016, 477 pp.

 

 

 

 

 

 

Gheorghe Pintilie (n. Timofei Bodnarenko) și cunoscut cu diminutivul-poreclă Pantiușa. Primul şef al Securităţii

 

 Alexandru Nicolschi (n. Boris Grünberg ) a avut funcțiile de subdirector general al Direcției Generale a Securității Poporului (1948-1953) și secretar general al Ministerului Afacerilor Interne (1953-1961).

Petre Petrescu (Piotr Goncearuc): 1 ianuarie 1951 – 1 septembrie 1952. Şef al structurii de Contraspionaj din cadrul S.S.I, viitorul Centrul de Informaţii Externe.

 

Serghei Nicolau (Serghei Nikonov; n. 1905 - d. 1999) în perioada aprilie 1951 - martie 1954, director al Direcției de Informații Externe din România.

 

Alexandru Drăghici, ministru al Afacerilor Interne şi ministru al Securităţii Statului(1952-1965 ) 

 Alexandru Petrescu, general de Justiţie, fost magistrat militar din timpul guvernării Ion Antonescu, recuperat de comunişti. Între anii 1954 şi 1956 a condus Tribunalele M.S.S. (M.A.I.), care aveau în competenţă faza de recurs a tuturor proceselor politice.

 

 Nicolae Doicaru, director al Direcției de Informații Externe a Securității Statului din România în perioada 1959 - 1978.

 

Ion Stănescu, președintele Consiliului Securității Statului al RSR (1968-1972), ministru de interne (1972-1973)  

 

Ion Mihai Pacepa a fost șef adjunct al Departamentului de Informații Externe (spionaj) și consilier personal al președintelui Nicolae Ceaușescu. În anul 1978 el a cerut azil politic în Statele Unite, unde a lucrat pentru comunitatea de informații a SUA în diferite operații împotriva fostului bloc sovietic

 

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

 

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST (colţul din dreapta).              

 

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.      

 

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro  

 

 


Etichete Securitatea PoporuluiSecuritatea StatuluiCanalul Dunăre-Marea Neagrăînchisorilagăreobsedantul deceniualiaţii SecurităţiiGheorghiu DejAlexandru DrăghiciMişu DulgheruGheorghe PintilieAlexandru Nicolschiabuzuribătaietemniţăarestărijustiţie militarăIon Stănescuprevedereconsilieri sovieticagentura sovietica

Articole cu teme similare:

Recomandarile editorului:

X

Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene participã la o dezbatere Eurovision, la Parlamentul European - Video Live