„Doi mareşali şi o paralelă”

„Este clasic românesc să începem un lucru fără a-l organiza pentru a-i da putinţa să funcţioneze, pentru a-şi atinge scopul urmărit. Risipă de idei, bani, energie fără folos”

O caracterizare dură, nemiloasă făcută de mareşalul Ion Antonescu în anul 1942 când se referea la utilitatea şi mijloacele de propagandă ale statului român.

Ceea ce contează la un om de stat pe lângă calităţile cerute este şi natura caracterului său.

Două caractere puternice, însă nu lipsite de slăbiciuni omeneşti. Şi totuşi, figurile acestor doi mareşali ai României şi Finlandei au conservat fiinţa naţiilor lor într-o vreme când nimic nu era sigur sau de la sine, când cumpăna războiului refuza să se încline decisiv către o parte sau cealaltă a combatanţilor în ultima conflagraţie mondială.

Ion Antonescu provenea dintr-o familie de militari. A urmat cursurile primare şi gimnaziale în oraşul natal, iar în 1898 se înscrie la Şcoala pentru fiii de militari din Craiova, al cărei absolvent devine patru ani mai târziu.

În 1902, se înscrie la Şcoala pregătitoare de ofiţeri de infanterie şi cavalerie, iar în 1904 este înaintat la gradul de sublocotenent, începându-şi activitatea de ofiţer la Regimentul 1 Roşiori.

Din acest moment, timp de doi studiază la Şcoala specială de cavalerie de la Târgovişte. În timpul răscoalei ţărăneşti din 1907 se distinge în fruntea unui mic detaşament care apăra intrarea în Galaţi, convingându-i pe ţărani să nu intre în oraş, fără a se trage nici un foc de armă.

În 1911, locotenentul Ion Antonescu este admis primul la Şcoala superioară de Război, al cărei absolvent devine doi ani mai târziu.

În calitate de căpitan-şef al Biroului de operaţii în cadrul Statului Major al Diviziei 1 cavalerie, Antonescu a participat la Al Doilea Război Balcanic din anul 1913. Pentru meritele sale din campania militară îi este acordată distincţia „Virtutea militară”. Între 1 noiembrie 1914 şi 1 aprilie 1915, activează la Şcoala militară de cavalerie.

În timpul Războiului pentru Întregirea Neamului (1916 - 1918), Ion Antonescu a fost şef al Biroului operaţii la Corpul 4 armată (1 aprilie 1915 - 1 noiembrie 1916), al Biroului operaţii la Grupul de armate comandat de generalul Constantin Prezan (12 noiembrie - 5 decembrie 1916) şi al Biroului operaţii de la Marele Cartier General (5 decembrie 1916 - 1 aprilie 1918).

Având gradul de maior, Antonescu este trimis în aprilie 1917 la Petrograd ca delegat al Marelui Cartier General, pentru a stabili planul colaborării ruso-române.

De asemenea, Antonescu este cel care a conceput planurile bătăliei de la Mărăşeşti din vara anului 1917, când armata română a obţinut o răsunătoare victorie.

Pentru aceasta este decorat de către regele Ferdinand I cu „Ordinul Mihai Viteazul”, cu acest prilej adresându-i cuvintele: „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război”.

Din 1918, devine şeful Secţiei operaţii din cadrul Marelui Cartier General. În iulie 1919, revolta populară din Ungaria a încurajat trupele maghiare să redeschidă ostilităţile împotriva trupelor române staţionate în munţii Apuseni.

Antonescu este trimis la Constantinopol şi Belgrad ca delegat al Marelui Cartier General pentru a discuta planul de operaţii contra Ungariei. În câteva săptămâni armata bolşevică ungară este înfrântă, iar soldaţii români intră victorioşi în Budapesta.

După război, îndeplineşte funcţii şi misiuni încredinţate de comandanţii săi şi de Suveran, în ţară şi străinătate. Ion Antonescu a fost ataşat militar al României la Paris, Londra şi Bruxelles.

Rechemat în ţară, Antonescu este numit comandant al centrului de instrucţie al cavaleriei din Sibiu, apoi, timp de un an, îndeplineşte funcţia de comandant al Şcolii superioare de Război (iulie 1927 - aprilie 1928). Pentru scurtă vreme, este numit secretar general la Ministerul Apărării Naţionale.

De la 1 aprilie 1929 până în iulie 1931, a comandat, pe rând, Brigăzile 5, 8 şi 6 Cavalerie. În iulie 1931, cu gradul de general, revine la conducerea Şcolii superioare de Război, unde rămâne până pe 15 august 1933.

Între 1 decembrie 1933 şi 11 decembrie 1934, Ion Antonescu s-a aflat la conducerea Marelui Stat Major.

La 25 decembrie 1937, Ion Antonescu este înaintat la gradul de general de divizie. Trei zile mai târziu este cooptat în guvernul condus de Octavian Goga, ca ministru al Apărării Naţionale.

Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol al II-lea l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea.

Noul regim a fost instituţionalizat prin Constituţia din 27 februarie 1938. Antonescu şi-a păstrat portofoliul de ministru al Apărării.

Politica regelui Carol nu a fost pe placul său şi, în urma unui memoriu pe care şeful statului l-a considerat jignitor, Antonescu nu a mai primit nici un portofoliu ministerial în momentul formării celui de-al doilea cabinet condus de Miron Cristea. Era vorba şi de o remarcă depreciativă la adresa metresei Suveranului, Elena Lupescu.

A fost trimis pentru „a se disciplina” la comanda Corpului 4 Teritorial. La 9 iulie 1940, i se impune domiciliu forţat la mănăstirea Bistriţa.

Pierderile teritoriale din vara anului 1940 au provocat valuri uriaşe de indignare din partea populaţiei, aceasta sancţionând erorile de politică externă ale Monarhului.

În acest context, a reapărut în prim plan figura generalului Ion Antonescu. Deşi era un cunoscut adversar al şefului statului, Antonescu era considerat de regele Carol al II-lea, singura persoană capabilă să restabilească ordinea în ţară la acel moment.

Informat despre această hotărâre, Iuliu Maniu a avut o întrevedere cu Antonescu pe 1 septembrie, în cursul căreia cei doi au hotărât să acţioneze pentru detronarea regelui şi formarea unui guvern de uniune naţională.

La 4 septembrie 1940, regele îl numeşte pe Antonescu în funcţia de preşedinte a Consiliului de miniştri. În seara imediată numirii în funcţie, generalul i-a cerut lui Carol să-l investească cu puteri depline. Deşi iniţial a refuzat, pe la orele 03:50 din dimineaţa zilei de 5 septembrie, regele a semnat decretul prin care Ion Antonescu era învestit cu puteri depline în stat.

Totodată, este abrogată Constituţia din 27 februarie 1938 şi sunt dizolvate Corpurile legiuitoare.

Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, pe la orele 21:30, Antonescu îi cere lui Carol să abdice, avertizându-l că în cazul unui refuz el nu mai răspundea de securitatea persoanei şi anturajului regal.

Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a a semnat un document care făcea trecerea puterii în mâinile fiului său, principele Mihai.

Generalul Antonescu a semnat imediat un decret-lege în care se afirma că: „Având în vedere actul de abdicare a M.S. regelui Carol al II-lea”, succesiunea la tron revenea Marelui Voievod Mihai. În consecinţă, acesta a fost invitat să depună jurământul.

După ceremonia depunerii jurământului, Mihai a semnat următorul decret: Articolul I. Învestim pe domnul general Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu puteri depline pentru conducerea statului român.

La 8 septembrie 1940, generalul şi-a arogat titlul de „conducător al statului”, astfel el nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în faţa nici unui for politic sau alt mijloc de control.

Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pentru recucerirea teritoriilor pierdute în Răsărit (Basarabia şi Bucovina de Nord), iar pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că la finalul războiului – în urma unei viitoare conferinţe de pace - şi a teritorilor românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena.

Baronul Carl Gustaf Emil Mannerheim a fost un militar și politician finlandez. A fost cel de al șaselea președinte al Finlandei (1944–1946).

Și-a început cariera militară în Armata Imperială Rusă, devenind conducător al armatei în timpul războiului civil finlandez din 1918 și apoi în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Este primul și singurul care a primit titlul de Mareșal al Finlandei.

Născut într-o familie fino-suedeză cu rădăcini daneze înnobilată în 1768, Mannerheim a fost trimis la o școala militară în Hamina, la vârsta de 15 ani.

Mai târziu a fost exmatriculat pentru motive disciplinare în 1886. După aceea absolvă Liceul Privat din Helsinki, trecând admiterea la universitate în iunie 1887. La Sankt Petersburg a fost admis la Școala de Cavalerie "Nicolae".

În acea vreme Finlanda era un Mare Ducat în uniune personală cu Rusia.

Promovează în 1889 și este avansat la gradul de "cornet", lucrând în Polonia la un regiment de dragoni.

În ianuarie 1891 Mannerheim a fost transferat să lucreze în Garda de Cavaleri a Majestății Sale Maria Feodorovna în Sankt Petersburg. Mannerheim a slujit în Garda de Cavaleri până în 1904.

Mannerheim a luptat în războiul ruso-japonez și a fost avansat la gradul de colonel pentru curajul în bătălia de la Mukden.

În Primul Război Mondial, Mannerheim a fost comandant de cavalerie pe frontul Austro-Ungar și Român. Mannerheim a comandat pe frontul românesc o unitate de luptă ruso-română localizată pe Carpați.

Unele surse îl citează că aici, în toamna anului 1917, s-a conturat decizia de a servi armata țării sale în situații critice.

După ce dovedește competență în timpul luptelor împotriva forțelor Austro-Ungare, va fi onorat cu una din cele mai înalte distincții ale Rusiei Imperiale, Crucea Sfântului Gheorghe, clasa IV.

În 1915 Mannerheim ia comanda diviziei a 12-a de cavalerie și, după Revoluția din Februarie 1917, trece la comanda corpului al 6-lea de cavalerie în vara anului 1917.

În aprilie 1917 Mannerheim a fost avansat la gradul de general locotenent. Totuși, a căzut în dizgrația noului guvern care îl privea ca pe unul din ofițerii ce nu a susținut revoluția.

Mannerheim devine anticomunist convins. Își dă demisia și apoi se întoarce în Finlanda în decembrie 1917.

În ianuarie 1918, Senatul noii Finlande independente îl însărcinează pe Mannerheim cu comanda aproape inexistentei armate a Finlandei, care era la acea vreme nimic mai mult de câțiva soldați ai Gărzii Albe. Misiunea lui era să apere guvernul în timpul războiului civil.

În timpul acestui război (Război al Libertății, cum îl numeau Albii), Manerheim a fost promovat ca General de Cavalerie în martie 1918.

După victoria Albilor, Mannerheim și-a dat demisia din funcția de comandant al armatei, dezamăgit fiind de influența crescândă a Germaniei în politica și armata finlandeză.

În octombrie 1918, a fost trimis în Marea Britanie și Franța din partea guvernului finlandez pentru a încerca să obțină recunoașterea independenței Finlandei de către Marea Britanie și Statele Unite. În decembrie a fost chemat înapoi în Finlanda de la Paris după ce a fost ales "Protector al Statului". Au fost chiar monarhiști care doreau să îl facă Rege al Finlandei.

După ce Frederic Carol de Hessa, ales rege al Finlandei, ridică suspiciuni Aliaților, Mannerheim asigură recunoașterea Finlandei independente din Marea Britanie și Statele Unite.

De asemenea a obținut ajutor de alimente pentru a evita foametea în țară. Pe fondul diverenţelor cu socialiştii finlandezi, Mannerheim s-a retras din viaţa publică după o tentativă nereuşită de a fi ales la un scrutin electoral pe listele dreptei.

În 1931, președintele Finlandei l-a însărcinat pe Mannerheim cu conducerea Consiliului Apărării Finlandei. În același timp Mannerheim a primit promisiunea scrisă ca în eventualitatea unui război să devină conducător al Finlandei, promisiune reînoită în 1937.

În 1933 Mannerheim a primit titlul de Mareșal. Mannerheim a susținut industria militară a Finlandei și a încercat să înființeze o uniune militară cu Suedia.

Când negocierile cu Uniunea Sovietică au eșuat în 1939, Mannerheim acceptă din nou poziția de conducător al armatei Finlandei în caz de război.

În mod oficial, el devine conducător al armatei după atacul sovieticilor pe 30 noiembrie.

Războiul de iarnă s-a încheiat cu tratatul de pace de la Moscova, în 12 martie 1940.

În acest război de 105 zile, finlandezii au avut la dispoziție 9 divizii a 15.000 de soldați fiecare, iar sovieticii 45 a câte 18.000 de soldați.

De asemenea echipamentul militat finlandez era total în inferioritate: 324 de tunuri vechi, 112 tunuri antitanc și 96 de avioane.

Armata Roșie a angajat în luptă 3.000 de tancuri și 2.500 avioane. Pregătirea superioară a soldaților finlandezi și buna strategie a lui Mannerheim au învins superioritatea materială și umană a inamicului.

Pierderile acestui război se estimează la 48.000 de morți și 158.000 de răniți pentru URSS și 25.000 de morți și 44.000 răniți de partea finlandeză. Finlandezii au pierdut 61 de avioane iar rușii 872.

După dl prof. dr. Adrian Cioroianu, sunt câteva asemănări între cele cei doi: oameni ai armelor şi – mai ales – ai armatei.

Ambii aveau convingeri de dreapta puternice şi reale, însă nici unul dintre ei nu a făcut politică în sensul formal al termenului.

Cei doi viitori mareşali erau anticomunişti convinşi: atât Ion Antonescu (prin structura şi prin formaţia sa), cât şi Mannerheim (prin experienţa sa de viaţă).

Aşa cum Ion Antonescu a fost – cel puţin în anii primi ai războiului – un model şi un îndemn pentru Armata română, Mannerheim a fost practic creatorul armatei moderne în Finlanda. Din acest motiv, chiar şi azi, ziua de naştere a fostului mareşal este ziua forţelor armate finlandeze.

Ambii erau greu de suportat pentru cei care care nu erau de acord cu ei: Mannerheim manifesta deseori bruşte schimbări de temperament (accentuate cu înaintarea în vârstă, datorate probabil unei boli stomacale descoperită mai târziu), iar lui Antonescu i se reproşa o încăpăţânare uneori maladivă şi o inflexibilitate neobişnuită pentru un mediu românesc în care tranzacţionismul era moneda forte.

Atât mareşalul român, cât şi cel finlandez au încercat iniţial o poziţie echivocă faţă de democraţiile occidentale – Marea Britanie, SUA – aflate sau intrate ulterior în război. Fiecare a dorit să transmită mesajul – către Londra şi Washington – că războiul lor alături de Hitler este, de fapt, numai un război împotriva URSS.

Aici se opresc asemănările dintre cei doi mareşali: ai României şi Finlandei.

Ceea ce i-a diferenţiat a rezidat din comportamentul politic avut pe timpul întreţinerii legăturii cu cancelarul Germaniei în asocierea Pactul Tripartit (Germania, Italia, Japonia).

Diferenţe modelate de locul geografic al fiecăreia dintre aceste ţări; a poziţiei strategice ocupate de fiecare stat nu numai în planurile de război, dar şi în planurile militare ale adversarilor; caracterul divergent al purtării războiului din Răsărit: finlandezii în continuuă defensivă cu o singură excepţie, românii în ofensivă pe suprafeţe uriaşe de luptă şi înaintare până la Cotul Donului şi Cecenia.

Diferenţele s-au văzut şi în momentul în care atât mareşalul Ion Antonescu, cât şi mareşalul Carl Gustav Mannerheim şi-au dat seama că Germania pierdea războiul. Acasă, Mannerheim nu a întâmpinat nici o opoziţie pentru a cere armistiţiu, pe când, în România, mareşalul Ion Antonescu a avut o opoziţie aproape făţişă în frunte cu regele şi Blocul partidelor Democratice, patru la număr, organizatori ai loviturii de stat de la 23 august 1944.

Erorile şi ezitările mareşalului Ion Antonescu din timpul guvernării 1940-1944 au contribuit şi ele la o atitudine diferită a învingătorilor la adresa sa şi a României.

Mareşalul finlandez, Mannerheim a sfârşit în anul 1951 de moarte naturală, în patul său, pe când, mareşalul Ion Antonescu în faţa plutonului de execuţie, după o anchetă de doi ani la Moscova, un proces şi o condamnare capitală în România, drept criminal de război.

Contribuţii editoriale: dl. dr. Manuel Stănescu, istoric militar despre controversata decizie a mareşalului Ion Antonescu de a continua războiul alături de Puterile Axei în Răsărit după iulie 1941. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO: emisiunea “Istorica”, ediţia din 25 octombrie 2021 (integral)

Regia de montaj: Radu Sima şi Mădălina Niculae

Regia de emisie: Mirela Drăgan şi Victor Mihăescu

Foto:

Alianţa militară româno-germană pe Frontul de Est.

Artilerişti români în campania din Răsărit

Camarazi români şi germani într-un moment de acalmie.

Vânători de munte români pe Frontul de Est.

Infanterişti români în timpul campaniei din Est

Militari români decoraţi cu ordine germane

Prizonieri germani şi români pe Frontul de Est. Februarie 1943

Ion Antonescu în vizită la un spital de pe front

Regele Mihai I şi mareşalul Antonescu 10 mai 1942

Regele Mihai. Inspecţie pe front. Vara anului 1941. Credit: historia.ro

Ion Antonescu la semnarea Tratatului Tripartit. 23 noiembrie 1940

Ofițeri ai Secției Operațiuni din Marele Cartier General Român. Anul 1918. Marcat cu x este Ion Antonescu

Mareşalul Ion Antonescu, regele Mihai I şi regina mamă Elena după o procesiune religioasă. Anul 1942 În fundal apare şi patriarhul BOR, Nicodim

Mareşalul Ion Antonescu şi soţia la ieşirea de la Biserica Dobroteasa din Bucureşti

Mareşalul Ion Antonescu şi colaboratorii săi în faţa plutonului de execuţie. Jilava, 1 iunie 1946

Mareşalul Mannerheim

Mannerheim împreună cu preşedintele Ryti la o paradă militară. Credit: https://ro.wikipedia.org/wik

Întâlnirea Mannerheim - Hitler. 4 iunie 1942. Finlanda. Credit: https://yle.fi/aihe/artikkeli/2018/06/04/hitlers-secretly-recorded-conversation-in-finland

Militarii finlandezi se pregătesc de acţiune. Războiul de iarnă 1939-1940. Credit: https://en.wikipedia.org/

Pregătiri de apărare în Karelia

Echipament militar sovietic capturat de partea finlandeză

Soldaţi sovietici căzuţi prizonieri după o confruntare cu finlandezii

Funeralii naţionale pentru mareşalul Carl Gustaf Mannerheim. Credit: https://en.wikipedia.org/

Monumentul ridicat în Helsinki mareşalului Mannerheim. Credit: https://en.wikipedia.org/

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro