Clasa politică românească în perioada interbelică

Douăzeci de ani şi zece guverne. Un proiect politic România mare ce avea nevoie de o urgentă stabilizare şi dezvoltare. Prin instituţii, prin măsuri economice, pentru înnoire sau modernizare, cât şi pentru un acces la un alt standard de viaţă. Aspiraţii mari, realizări modeste în raport cu evoluţia altor state din regiune.

Clasa politică românească din perioada interbelică a fost chemată să ofere soluţii politice pentru o ţară ce aproape îşi triplase populaţia şi reîntregise teritoriul cu provinciile istorice.

O clasă politică chemată să gestioneze reformele instituţiilor statului, să le facă să funcţioneze eficient, să pună în mişcare sistemul democratic al parlamentarismului, în limitele Constituţiei de la 1923.

Realitatea istorică ne arată că raporturile dintre Puterile Statului au funcţionat, însă nu la aşteptările cetăţenilor săi şi ale partenerilor sau aliaţilor din afară. Bi-polaritatea antebelică a fost măturată de introducerea votului universal, aducând pe scenă partide mai mici care alături de cele puternice au alcătuit alianţe de circumstanţă, temporare.

PNL a rămas un partid puternic cel puţin până la moartea lui Ionel Brătianu. După anul Restauraţiei, 1930 – revenirea pe tron a regelui Carol al II-lea – puterea acestuia slăbeşte şi din cauza crizei de autoritate din partid şi a numeroaselor disidenţe.

PNŢ, un adevărat partid de mase – 80 la sută din populaţia României interbelice se regăsea în spaţiul rural – a început să facă concurenţă acerbă liberalilor, însă criza economică ce a debutat în anul 1929 a erodat serios încrederea populaţiei.

Pe lângă aceştia mai figurau vremelnic socialiştii, într-o măsură scurtă şi comuniştii, dar şi reprezentanţii extremei drepte, cuziştii şi Mişcarea Legionară.

Reprezentanţii minorităţilor naţionale – 29 la sută din populaţia României mari – evoluau sub nume proprii, însă nu au influenţat foarte mult viaţa politică a ţării.

Guvernul avea puteri prin importanţa ministerelor cheie: de interne, Justiţie, de Război.

Parlamentul prin cele două camere ale sale a fost subminat în mai toată perioada, prin voinţa şefilor de partide aflate la guvernare şi prin exercitarea în manieră personală a prerogativelor Regelui.

Invitaţii au subliniat diferenţa între domnia lui Ferdinand şi cea a lui Carol al II-lea.

Regele Ferdinand domnea constituţional, pe când succesorul său se îndrepta mai degrabă către o concentrare a puterilor Statului în mâinile sale, acţiune ce i-a reuşit pe deplin la 10 februarie 1938.

Semnele deficitului de democraţie se regăseau şi în conducerea prin decrete -lege şi instituirea stării de asediu, de la asasinatul asupra prim ministrului I.G. Duca şi până la abdicarea Regelui Carol al II-lea. O ocolire a consultării Parlamentului şi restrângerea unor drepturi civile.

Legea electorală avea deficienţe organice. Partidul care reuşea să câştige 40 la sută din voturile exprimate beneficia de jumătate din voturi la care se mai adăugau alte procente bune din redistribuire, ceea ce ducea la contraperformanţa că partidul care organiza alegerile, le şi câştiga chiar şi cu voturi exprimate împotriva sa.

Finanţarea campaniei se făcea pe spezele fiecărui candidat, însă partidele mari aveau şi o bază mai mare de colectare a banilor necesari.

Viitorul economic şi statutul social ale parlamentarului depindeau de partid şi de bunăvoinţa şefilor politici.

În ciuda atâtor aspecte negative, în România interbelică clasa politică a produs şi bunăstare în industrie şi comerţ, în educaţie şi învăţământ, ca şi în cultură. Nu a reuşit să păstreze România între fruntariile de la 1918. Parte şi din cauza mediului politic atât de schimbător de pe continent, prin politica de compromis a Marilor Puteri, în detrimentul statelor mici.

O dezvoltare a subiectului o puteţi regăsi în fişierul audio ataşat:

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 2 aprilie 2012:

Iată şi câteva citate din criticii României interbelice care au legătură cu prestaţia clasei politice din epocă:

P.P. Negulescu, filosof şi om politic conservator, apoi averescan, ultima demnitate publică, preşedinte al Camerei Deputaţilor în anul 1927:

"... după cele ce se aud la întrunirile publice, după cele ce se mai citesc prin ziarele de partid şi chiar din cele independente, lumea noastră politică se împarte în trei mari categorii: hoţi, imbecili şi trădători. Şi fiindcă, unii sau alţii din cei azvârliţi în aceste grozave categorii trebuie neapărat să vină la putere, lumea nu mai poate să aibă încredere în autorităţi”.

Ion Mihalache, fruntaş PNT : " ... nu se poate zice că pentru ţărănimea română a existat vreodată Constituţie în această ţară; jandarmul, dorobanţul, primarul, aceştia au fost Constituţia pentru ţăranul român totdeauna”.

Regina Maria : "Marele război nu a făcut omenirea mai bună, ci mai rea, eroismul s-a terminat şi acum oamenii sunt lacomi şi necinstiţi. Lăcomia şi necinstea sunt cele ce domină acum lumea şi de asemenea, lenea”.

Grigore Gafencu, om politic, diplomat şi jurnalist : "Nici o conştiinţă nu s-a revoltat, nici un om de onoare nu s-a împotrivit. Simţeam în faţa acestei laşităţi generale sentimentul de ruşine care m-a cotropit când după asfaltul şoselelor europene, ajunsesem în gropile şi şanţurile şoselelor noastre naţionale. Dar cu cât mai adânc, mai dureros. Câte gropi, câte şanţuri prăfuite şi înglodate mai are biata noastră conştiinţă naţională”.

Generalul Ion Antonescu, în anul 1934: "Putregaiul este aşa de mare, încât a rămâne în mijlocul lui înseamnă a-mi lega şi eu numele de un dezastru care este inevitabil, dacă continuăm sistemul şi metodele de lucru actuale. Toţi şefii de Stat-major, de la război şi până azi, toţi fără nici o excepţie, în cap cu mine, trebuie daţi în judecată"

Contribuţii editoriale: lect.univ. dr. Camil Alexandru Pârvu de la Facultatea de Ştiinţe politice a Universităţii Bucureşti despre viaţa politică şi nivelul democraţiei în România interbelică. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Mulţumiri pentru reproducerea mărturiilor din arhiva digitală a Radiodifuziunii, d-nei Laura Vezeteu.

(Nicolae Titulescu, ministru al finanţelor publice 1921

Regele Carol al II-lea la discursul de învestitură din 8 iunie 1930, în faţa parlamentului)

Consultant ştiinţific : dr. Olga Sandu

Aceasta ediţie poate fi urmărită şi pe site www.politicaromaneasca.ro

Ne puteti scrie la adresa electronica : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare şi pe internet la : www.romania-actualitati.ro