Tatiana Țîbuleac: Am tot timpul ceva din mine în personajele mele

Deși nu a locuit niciodată în România, scrie în limba română, iar în 2019 când a câștigat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură cu romanul Grădina de sticlă, în dreptul numelui său, la țară, era trecută România. Cu Tatiana Țîbuleac s-a întâlnit Ilie Pintea și a ieșit acest minunat interviu difuzat în #PoianaluiJohann.

Cât de greu a fost să puneți în pagină experiențe foarte personale, nu cred că sunt autobiografice, dar sunt, cu siguranță, bucățele din viață sau din viețile celor din jurul dumneavostră, pe care le-ați pus în aceste cărți? Cât de greu e acest exercițiu ?

Am spus întotdeauna că eu nu scriu despre mine, dar scriu și despre mine. Lastocika, dacă vorbim despre Grădina de sticlă, este o fetiță care poartă în sine toate fetițele din Chișinăul sovietic. Ce i s-a întâmplat ei s-a întâmplat, cred, tuturor copiilor, dar este și o fetiță care reprezintă Moldova. Nu mi-a fost greu pentru că am vorbit despre Moldova și despre oameni din acea perioadă din copilăria mea. A fost școala mea , au fost vecinii mei, a fost pisica mea, a fost apartamentul meu pe care l-am descris și unde se întâmplă totul, dar nu mi-am propus să fie o carte autobiografică, nu știu ce înseamnă asta, de fapt. Așa cum nu știu ce înseamnă să nu fii deloc tu ca scriitor într-un personaj. Eu am tot timpul ceva din mine în personajele mele.

Nu s-ar putea spune că ești propriul personaj?

Nu. Ar fi foarte plictisitor.

“Rezultatele referendumului m-au șocat”

Am aflat rezultatele fiind în Polonia, pentru că la Iași am venit din Polonia unde am avut un turneu care se dorea literar, inițial, dar care a luat o cu totul altă turnură. Aceste rezultate ne-au șocat. Nu cred în ele și toate interviurile au fost despre politică; să spunem că au fost interviuri politice, despre ceea ce se întâmplă în Moldova. Intodeauna, în Moldova se întâmplă ceva politic. Nu am avut acest lux să nu se întâmple ceva politic niciodată. Ce să zic, moldovenii au ales acum nu doar între Europa și Rusia, au ales între război și pace. Aceasta este poziția mea. Faptul că Europa crede că războiul din Ucraina este doar un război așa la o graniță, este greșit. Cred că este un război care trece de granițe. Eu am crecut cu limba rusă. Este o limbă importantă pentru mine. Dar acum am senzația că vorbind-o sau continuând să ascult muzică rusească, să păstrez anumte lucruri care îmi plac, fac și eu o greșeală, sunt cumva de partea cealaltă. Aș fi preferat să nu știu limba rusă azi, dar o știu și atunci trebuie să trăiesc cu asta. Nu cred că scriitori trebuie să fie angajați politic și nu cred că literatura are acest rol didactic, dar cred că scriitorii ca oameni, dacă nu ajută, ar trebui să nu încurce. Literatura are șanse și schimbă ceva. Uneori, mi se pare că nu am învățat nimic din literatură. Dacă învățam ceva, nu mai purtam războaie, aveam alt fel de țări, alt fel de granițe, alt fel de oameni. Am ratat, ca intelectuali, o discuție importantă.

Grădina de sticlă abordează un moment sensibil din istoria Moldovei. Aduce în prim plan această recuperare de care avem nevoie?

Sper să aducă. M-am gîndit de foarte multe ori dacă ar fi trebuit să scriu această carte altfel. După ce a început războiul din Ucraina, m-am gândit dacă aș fi putut să scriu mai răzbunătoare, să am un mesaj mai clar, mai propagandist, în sensul bun al cuvântului, dar mă bucur că nu am facut-o și nu cred că aș face asta acum. Sper să povestească măcar unor tineri cum am trăit noi, ce am făcut noi, ca ei să poată țină minte.

Atunci când citiți, ce căutați la o poveste ?

Acum câțiva ani spuneam că mă interesează doar scrisul, dar acum îmbătrânesc și mă interesează și povestea în mare măsură. Trebuie să îmi placă o carte. E ca un gust de mâncare. Dacă îți place, îți place, chiar dacă e mai ciudat, străin, diferit. Citesc cărți diferite și nu pot explica de ce îmi plac. Am avut norocul să scriu primele două cărți pentru niște oameni ca tata, fiul meu. Acum, nu știu pentru cine scriu, nici nu mă mai pot ascunde spunând că scriu pentru mine, pentru că nu este adevărat. Dacă muncesc la o carte și scriu o carte sper să fie publicate și sper să ajungă la oameni și mai mutl decât atât, sper să le și placă . E o combinație între a te ambiționa să scrii, să-ți termini povestea, să ai grijă de povestea aceea și apoi, a doua ambiție, să placă. Cred că scrisul în sine e o plăcere. Atunci când scriu ceva și îmi place ce am scris, știu că este valabil ce am scris pentru mine. Mă bucură, nu idealizez scrisul. Scriu ușor, scriu bine . Am altă întrebare: Care ar fi spațiul meu geografic și cultural? Sunt două spații total diferite. Unul este Moldova , altul este nu Moldova.

Ce vă leagă cel mai mult de Moldova?

Mama. Ea e acolo. M-am format acolo, am crescut acolo și nu am fugit din Moldova . Practic, asta e important. Nu e o țară în care nu vreau să mă întorc, pentru că a trebuit să fug de acolo. Am plecat, asta e altceva. Eu sunt foarte atașată de Moldova. Nu am fost alungată și nu am fugit, de asta mă întorc cu drag.