„Plăieșul urcat în Kremlin” 

Episodul în jurul căruia Ismail Kadare și-a construit romanul este unul real. Pe 13 iunie 1934, Boris Pasternak este chemat la telefonul din apartamentul comunal moscovit în care locuia. Apelantul s-a recomandat ca fiind Poskriobâșev, secretarul lui Stalin. Poetul a crezut că e o farsă și a închis. Fix aceeași scenă avea să se repete câțiva ani mai târziu, când cel sunat va fi fost Mihail Bulgakov. Poskriobâșev sună iar și îi dă lui Pasternak un număr la care să sune el. Acesta se conformează. „Stalin la telefon”, aude în receptor după o vreme.

Cadrul discuției este următorul. Stalin devenise liderul incontestabil al revoluției socialiste sovietice și își consolida poziția cucerită. Adversarii săi politici fuseseră lichidați, domina partidul în mod ferm, iar acum căuta să își impună voința asupra altor straturi sociale - cum ar fi scriitorii, profesorii și artiștii. Un telefon de la Stalin era în acea perioadă ca un telefon de la Dumnezeu, de la cel ce avea drept de viață și de moarte asupra supușilor săi.

Desigur, Pasternak a înghețat când a realizat că îl căuta Stalin și pe parcursul romanului simți că și pe Kadare îl cuprinde același îngheț când rememorează momentul, în bucle narative reluate constant. Dumnezeul non-religios al societății declarat atee sovietice dorea să dea o știre și să testeze până unde se întinde contaminarea din jurul poetului Osip Mandelștam, care tocmai călcase strâmb și iremediabil. Oripilat de violența cooperativizării din țară, Mandelștam scrisese în toamna lui 1933 un poem-pamflet la adresa lui Stalin. Puternic și acuzator, portretul îl descria sumbru și exact pe dictator:

Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt.
Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par să se-nchege puţin,
Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin.
Are degete groase şi grele,
Sunt cuvintele lui de ghiulele.
Râd gândacii mustăţilor strâmbe
Şi-i lucesc a năpastă carâmbii.

Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri –
Semioameni slujindu-l umili –
Care şuieră, miaună, latră câineşte,
Numai el, fulgerând, hăcuieşte.
Potcovar de ucazuri, forjează porunci:

Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi.
Orice moarte-i desfată deplin
Pieptu-i larg de cumplit osetin.

(traducere de Emil Iordache).

Mandelștam s-a apucat să mai recite din când în când prietenilor poemul său cu Stalin. Printre aceștia, a fost și Pasternak, însă Mandelștam nu a dezvăluit anchetatorilor săi că a făcut-o. La telefon, Stalin l-a întrebat pe Pasternak dacă e prieten cu Mandelștam. „O întrebare capcană”, comentează biograful dictatorului, Stephen Kotkin. Dacă ar fi spus că este, ar fi devenit complice. Dacă ar fi spus că nu este, l-ar fi trădat moral pe Mandelștam. Pasternak a avut prezența de spirit să spună că „poeții rareori se împrietenesc, ei de regulă se invidiază”. Investigația a continuat. „Este Mandelștam într-adevăr un maestru?” Iarăși o întrebare capcană, a scris Kotkin, căci termenul trimitea la singurul maestru posibil din țară, „plăieșul urcat în Kremlin”. Însă ce a răspuns Pasternak de această dată nu se mai știe cu tot atâta siguranță. În ce privește știrea, Stalin a vrut să comunice că dosarul lui Mandelștam - arestat la acel moment - a fost revizuit. În termenii justiției staliniste, asta însemna că poetul nu va mai fi executat. Pasternak a fost bucuros și i-a dat și el vestea mai departe lui Ilia Ehrenburg, aflat în trecere la Moscova. Și într-adevăr, în final Mandelștam nu a mai fost trimis în Gulag, ci în domiciliu obligatoriu în orașul meridional Voronej. Nu pentru mult timp - în 1938 a fost arestat din nou și își va pierde viața într-un lagăr de tranzit din Gulag.

Un astfel de telefon te marchează pe viață. Și poate inspira un roman, precum cel al lui Kadare. „Încercând să reconstituie, într-un ametitor joc al oglinzilor, o convorbire încețoşată de trecerea anilor şi de rolul şi miza fiecăruia dintre martorii direcți sau indirecți, (...) cartea lui Ismail Kadare devine o meditație asupra responsabilității și adevărului, asupra fragilităţii şi curajului, scrisă de un maestru al nuanțelor și dilemelor etice”, se arată în prezentarea versiunii în limba română a romanului.

„Era după-amiază sau seară când s-a întâmplat. Zbârnâitul telefonului. Primul cuvânt rostit. Răspunsul. Prima tăcere. Îndoiala. Urmarea. Suspiciunile au apărut la început. Apoi mai puțin. După care deloc. Puţin mai târziu au revenit asemănările.

Nu este inutilă nedumerirea noastră, a tuturor, cea care naşte întrebarea dacă poetul a fost doborât de tiran, pentru a sfârşi prin a fi doborât sau nu de popor.

Din cele treisprezece variante pe care le aveam, fiecare dintre ele pretindea, cu trufie şi încăpăţânare, că ea e cea adevărată.

Avertismentul: atenție, ia-o cu calm, era corect în această poveste. Deci, era o zi de iunie, anul 1934, iar Osip Mandelstam abia ce fusese arestat. Moscova întreagă comenta evenimentul, când a sunat telefonul. Aşadar, o zi din iunie, a douăzeci și treia zi a lunii, şi totul a început cu un zbârnâit de telefon. Convorbirea se desfăşura între Stalin şi Pasternak. În realitate erau trei: tandemul de poeți Mandelștam-Pasternak şi, în opoziție cu ei, tiranul. Primul gând care-ți vine este că tiranul îi domina pe amândoi. Al doilea gând: nu se ştie cine pe cine domina.

Era, oricum, un tandem. Un tandem de poeți, unul mai mare ca altul. În vreme ce tiranul era singur.

Se cunosc grupurile de doi sau trei poeți, create de ei înșiși sau mai ales de alții.

Tandemul Mandelștam-Pasternak era real, după moda timpului. Era o vreme când se vorbea intens despre el, aşa încât întrebarea Annei Ahmatova: Mandelștam sau Pasternak, cafea sau ceai? a devenit proverbială. Cu alte cuvinte: despre cine, din cei doi, o să vorbim, dragi oaspeți? Ce vom comanda? Cafea, sau ceai?”

(fragment din roman, pp. 53-54)

___________________________

Ismail Kadare, Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak, editura Humanitas, București, 2022, traducere din albaneză de Marius Dobrescu, 180 de pagini, format 13x20, preț pe site-ul editurii: 29 lei.