Noutăți editoriale: „Pământul și Țara în Evul Mediu românesc, secolele XIII - XVI”

S-a întâmplat să observ pe câteva hărți mai vechi o localizare aparent greșită a denumirii de „Romania”/ România. Un exemplu ar putea fi această hartă de la Amsterdam, din 1592, realizată de Abraham Ortelius.

Harta 1/ Abraham Ortelius/ Credit: clasate.cimec.ro

După cum se poate vedea, în această hartă apar denumirile unor teritorii precum Valachia Interior, Valachia, Bessarabia sau Moldavia. Surpriza apare când în partea inferioară a hărții poate fi întâlnit și un teritoriu numit Romania.

Nu este singura hartă din această perioadă (sfârșitul secolului 16 și secolul 17) care să indice o asemenea locație pentru Romania. La 1634, Gerardus Mercator publica tot la Amsterdam harta de mai jos.

Harta 2/ Gerardus Mercator/ Credit: restauraremnir.ro

Și aici Romania este amplasată la sud de Bulgaria, aproximativ pe același teritoriu din Harta 1.

Dar cel mai clar este cel de-al treilea exemplu, al hărții lui Giacomo Cantelli da Vignola, publicată la Roma, la 1684.

Harta 3/ Giacomo Cantelli da Vignola/ Credit: muzeulhartilor.ro

În această reprezentare, Romania e delimitată de Bulgaria, Macedonia, Marea Neagră și Marea Marmara. În schimb, Valachia, Transylvania, Moldavia și Bessarabia sunt evidențiate cu claritate la locul știut, la nord de Dunăre.

Explicația temporară pe care mi-am oferit-o a fost că „Romania” din aceste hărți se referă la un teritoriu care făcuse parte din Imperiul Roman de Răsărit; ar fi făcut trimitere, mă gândeam, la „zona romană” din această parte a Europei, o zonă care, la apariția hărților, era deja sub dominație turcească. Dar volumul acad. Ioan-Aurel Pop „Pământul și Țara în Evul Mediu românesc, secolele XIII - XVI”, apărut de curând la editura Polirom, mi-a oferit o altă perspectivă.

În completarea teoriei avansate de Nicolae Iorga, acad. Ioan-Aurel Pop scrie că la finele antichității lua naștere „o Romania particulară”, locuită de oameni care „continuau să se numească romani”, dar care începeau să acumuleze caracteristici teritoriale proprii. Romania urmașilor romanilor se împărțea „în mai multe Romaniae”.

Aceste Romanii multiple, „după retragerea și căderea Romei, au ajuns să fie treptat entități latine, mai mari sau mai mici, situate și la nord și la sud de Dunăre și înconjurate de populații nelatine. (...) Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s-au tot redus și, în parte, risipit după migrația masivă a slavilor (...). Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice românești se ridicau pe măsură ce decădea politic și demografic românitatea balcanică”, a arătat autorul. De aici aș putea așadar deduce că Romania din cele trei hărți de mai sus este una dintre acele Romanii pe cale de restrângere și care încă ar fi constituit, în secolul 17, o imagine remanentă a rămășiței de imperiu roman din preajma Bizanțului.

Cartea acad. Ioan-Aurel Pop este o pledoarie pentru elementul de continuitate românească în spațiul nord-dunărean. Unghiul inedit de abordare este al „țării” și al „pământului”, repere care constituie partea fundamentală a identității locuitorilor din acest spațiu. Prin pământ, ei se raportau la sine și la vecini, iar prin țară, la calitatea lor funciară de „rumâni” sau „români”, de locuitori ai teritoriului Romaniei lor. Termenul de „vlahi” și cel de „român” au de fapt aceeași semnificație, diferența fiind că românii se numeau pe ei înșiși astfel, în vreme ce „vlah” era termenul folosit de vecini pentru a-i identifica pe români (fără a se limita la el, dar fiind unul dintre cele mai uzitate).