Albert Camus: Nu ne-am depăşit condiția. Dar o cunoaştem mai bine

Cu o singură excepție, o conferință din 1937, textele reunite în acest volum sunt din perioada postbelică. Ele se referă la câteva teme recurente, cum ar fi cele de filosofia istoriei în contextul dat de ceea ce a tocmai a demonstrat omul că e în stare să facă în perioade extreme precum cea a războiului, locul Spaniei și al Algeriei (țara natală a autorului) în cultura europeană, deziluziile comunismului după revoltele de la Poznan și Budapesta. Un text din 1945 este adresat românilor, editorii scriind că ar fi putut fi difuzat în acel an la Radio România (l-am căutat, fără succes, în arhiva digitalizată a radioului public).

Dar deși tematica e diversă, toate conferințele și discursurile converg mai mult sau mai puțin fățiș la reflecția de bază a autorului, și anume cea îndreptată către sintagma aparent tocită a „condiției umane”. Un fragment precum cel de mai jos, din textul din 1946 „Suntem oare pesimiști?”, demonstrează însă că revenirea constantă în această zonă centrală de referință este natural-obsesivă - dacă mi se permite acest oximoron mascat.

„Unii m-au întrebat dacă sînt sigur că există într-adevăr o criză omului şi dacă nu e, la urma urmei, o criză veche de când lumea. Ceea ce e adevărat şi fals în același timp. Și, dacă e adevărat, este în orice caz genul de adevăr care nu poate fi spus deținuților din lagărele de concentrare. Și cred că e imposibil ca cei care au cunoscut tortura să-şi fi putut spune cu calm, în timp ce se ocupau alții de ei, că, la urma urmei, mereu a fost aşa şi că asta trebuie să fie consolarea. Da, sunt convins că pentru ei exista o criză a omului. Şi, pentru toți oamenii din generația mea, această criză nu a încetat. Tuturor celor care îmi pun această întrebare le răspund mereu că nu le ştiu pe toate și că nu dispun de o explicație generală a lumii. Dar ştiu cel puțin că de multă vreme nu ne simțim bine în pielea noastră și că nu suntem siguri de viitorul nostru și că, în fond, aceasta nu este o stare normală pentru nişte oameni aşa-zişi civilizați. Asta este ceea ce, pe drept sau pe nedrept, numim criză a omului. Şi am spus atunci ceea ce repet, pentru că trebuie să repet, că există o criză pentru că există teroare. Şi există teroare pentru că oamenii cred că nimic nu are sens, sau, mai bine zis, că doar reuşita istorică are, pentru că valorile umane au fost înlocuite cu valorile disprețului şi ale eficienţei, voinţa de libertate, cu voinţa de dominație. Nu mai avem dreptate pentru că dreptatea este de partea noastră, avem dreptate pentru că reuşim. Şi, cu cât reuşim mai mult, cu-atât mai mult avem dreptate. La limită, aceasta este justificarea crimei. Şi de aceea au oamenii dreptate să le fie frică, pentru că, într-o asemenea lume, întotdeauna doar din întâmplare sau dintr-o bunăvoinţă arbitrară este cruțată viața lor sau a copiilor lor. Şi tot de aceea au oamenii dreptate să le fie ruşine, pentru că cei care trăiesc într-o asemenea lume fără să o condamne din răsputeri (adică aproape toți) sunt, în felul lor, la fel de criminali ca și ceilalți. Şi acest lucru este un adevăr.

Dar mai există un adevăr, şi anume că dispunem de o forță care este voința omului atunci cînd ea se aplică fericirii şi dreptății. Și în privința asta este de-ajuns să ştim întâi ce vrem. Iar ceea ce vrem noi e, tocmai, să nu mai dăm dreptate niciodată forței, să nu ne mai înclinăm niciodată în faţa puterii armelor sau banului. Bineînţeles că este un tip de afirmaţie care pe realişti îi face să râdă. Pentru că știu ei, realiştii, că este o sarcină fără sfârşit şi că, în consecinţă, nu văd motive destul de bune s-o ducă mai departe. Ei nu vor să întreprindă decît sarcini care reuşesc. Şi aşa se face că nu întreprind niciuna care să fie cu-adevărat importantă sau cu-adevărat umană, aşa se face că, și fără să vrea, consfinţesc lumea crimei, aşa se face că nu-și dau seama că, deşi sarcina aceasta nu are sfârșit, noi suntem aici pentru a o duce mai departe. Nu subscriu suficient rațiunii ca să cred în progresul absolut, nici vreunei filosofii a istoriei, dar cred cel puțin că oamenii n-au încetat niciodată să evolueze în conştientizarea destinului lor. Nu ne-am depăşit condiția, dar o cunoaştem mai bine.” (Albert Camus, „Conferințe și discursuri, 1937 - 1958”, Polirom, Iași, 2025, pp. 58 - 59)

Volumul de „Conferințe și discursuri” apărut la Polirom este șaptelea din seria de autor „Albert Camus”. Traducerea și notele din acest volum îi aparțin Marinei Vazaca.