Glorie, singurătate și geniu: destinele ascunse ale Mariei Tănase, lui Sergiu Celibidache și Nadiei Comăneci

După o documentare profesionistă, care cuprinde studii de cercetare bazate pe relatări, articole, interviuri, dar și documente din arhiva fostei Securităţi, istoricul Stejărel Olaru semnează mai multe volume, care ne arată părți ale istoriei mai puțin cunoscute ale unor mari români cunoscuți în întreaga lume: Maria Tănase, vocea care a sfidat epoca, Nadia Comăneci, perfecțiunea de 10 și Sergiu Celibidache, dirijorul care a vrut să controleze și tăcerea.

Sunt trei destine românești puse sub presiunea unui regim care voia control total: vocea Mariei Tănase, copilul Nadia și mintea lui Sergiu Celibidache.

Cele trei personalități au avut în comun ambiția, viziunea și au reușit nu doar să fie prezente și remarcate în domeniile în care au performat, ci să revoluționeze lumea, a spus istoricul Stejărel Olaru, la emisiunea Serviciul de noapte cu Maria Țoghină.

"Maria Tănase. Artista, omul, legenda"

Volumul scris de Stejărel Olaru reprezintă prima biografie completă a artistei, cu o valoare documentară remarcabilă, care scoate la lumină, dincolo de mit și legendă, relația Mariei Tănase cu Securitatea, în timpul regimului comunist.

“În urma discuțiiilor cu diferiți prieteni istorici, ideea cărții a plecat, de fapt, de la marea ei dragoste pentru un jurnalist francez, Maurice Nègre, corespondent aflat la București în perioada interbelică și dovedit spion pentru aliați. El a lucrat pentru Londra în timpul războiului. A fost marea dragoste a Mariei Tănase, scurtă, este adevărat, dar e extrem de intensă. S-a sfârșit trist, pentru că Maurice Nègre a fost arestat de autoritățile române și chiar trimis la închisoare de regimul Antonescu. A fost eliberat în urma unor negocieri care au durat ceva între autoritățile române și cele franceze și, după eliberare, i s-a impus să părăsească țara în timpul războiului. Maria și Maurice nu s-au mai întâlnit de atunci, însă ea a sperat ca să-l revadă după război”, a povestit Stejărel Olaru.

Chiar dacă nu s-au mai întâlnit niciodată, povestea lor de dragoste rămâne în memoria apropiaților artistei, inclusiv după moartea ei.

„Povestea lor de dragoste, întreruptă brutal, s-a transformat într-o lungă suferință, pe care artista a tăgăduit-o și ascuns-o sub masca revoltei. Fără îndoială, inima ei nu s-a mai vindecat vreodată pentru că, așa cum își amintea la sfârșitul anilor 1980 actrița Aurora Șotropa, o veche prietenă, Maria Tănase «n-a iubit niciodată ca până la Maurice Nègre și niciodată de atuncea»”, se mai menționează în volumul semnat de Stejărel Olaru.

Maria Tănase, sub lupă. Suferințele aduse de regimul comunist

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, "Păsărea Măiastră" a cântecului românesc a intrat în vizorul acestuia și nu a mai putut să părăsească România.

“După ce regimul comunist se instaurează, este și interzisă la un moment dat, pe la sfârșitul anilor ’40, și se decide să facă un pas riscant, dar asumat. Cumva, din proprie inițiativă, intră în contact cu ofițerii de securitate și acceptă o colaborare, sigur, într-un anumit context. Dacă ne ducem un pic înapoi, am putea spune că regimul comunist a suspectat-o pe Maria Tănase că este agent al imperialismului. Potrivit comuniștilor, potrivit Securității nou înființată în 1948, Maria Tănase lucrase pentru francezi, era fostă iubită a lui Maurice Nègre, deci era și ea spioană a francezilor, lucrase pentru britanici”.

(Montaj audio/video Luciana Gingărașu)

Datorită faptului că avea o mare notorietate, cu influență inclusiv asupra liderilor comuniști cărora le cânta din când în când, a reușit în acei primi ani ai comunismului să supraviețuiască.

O perioadă a fost chiar interzisă, dar nu a ajuns în închisoare.

Se pare că apropierea ei de Securitate era justificată de încercarea de a-i covinge pe ofițeri să plece în străinătate, arată Stejărel Olaru.

“La un moment dat, pe la jumătatea anilor '50, încep contactele directe între ea și ofițerii de Securitate pentru că Maria avea un plan. Ea dorea să părăsească România și, sub pretextul că dorește să facă un turneu în Occident, respectiv în Franța, bineînțeles, solicita viză și nu i se dădea. La un moment dat, Securitatea a înțeles că, de fapt, e vorba de o încercare de a părăsi țara și nu i s-a permis să facă astfel de turnee. După instaurarea comunismului, cred că n-a mai plecat decât în Iugoslavia, într-un turneu și cam atât. Țin minte și acum note ale informatorilor care citau din afirmațiile ei, spuneau, «uite, vezi, asta nu-mi place la regimul acesta nou instaurat, că nu poți să călătorești». O durea foarte mult acest lucru.”

Maria Tănase a avut un dosar de urmărire, căci ochiul Securităţii nu a văzut în Maria Tănase o privighetoare, ci o gaiţă.

Numele său conspirativ de urmărire era “Gaiţa”.

Debutul la Radio. Din momentul în care cântă la Radiodifuziune devine vedetă în plan national

În anii 1939 – 1940, Maria Tănase este probabil cel mai bine plătit artist din România, dar nu a fost niciodată bogată.

Si asta pentru că era o fire cheltuitoare și își ajuta mult prietenii.

În momentul când a cântat prima dată la radio, talentul ei a fost remarcat de marele public, care o va îndrăgi pentru totdeauna.

Pe 20 februarie 1938 a fost adevăratul ei debut în fața publicului, când, acompaniată de taraful Ion Matache din Argeș, susține la Radio România un program de muzică populară, în emisiunea „Ora satului”.

“Din momentul în care devine extrem de cunoscută, practic din momentul în care cântă la Radiodifuziune, devine vedetă în plan național pentru că aceasta era cea mai importantă instituție media, cea mai mare scenă, absolut toată lumea avea câte un difuzor în casă și în momentul când Maria Tânase e auzită la radio, deja devine cunoscută. Fiecare om avea un radio.”

Un gest care a salvat o voce: discurile Mariei Tănase și eroul anonim al Radiodifuziunii

În ciuda popularității, rămâne atașată de oameni și de prietenii ei vechi pe care îi ajută în continuare, dar nu se sfiește să-și facă alții noi, oameni modești, însă printre ei se strecoară și informatori.

Când legionarii vin la putere, din cauza faptului că Maria Tănase avea mulți prieteni evrei, inclusiv iubitul ei de la acea vreme era evreu, a fost interzisă de la difuzarea la radio.

Se spune că discurile pe care legionarii le-au găsit, inclusiv la Radiodifuziunea Română, au fost distruse.

“Din câte înțeleg și aici a rămas o dilemă, încă nu am reușit să aflu, dar povestea este că ar fi dat ordin să fie distruse toate plăcile cu Maria Tânase. Cele foarte puține care au rămas, au fost salvate de un angajat al Radiodifuziunii, care o iubea enorm pe Maria și care le-a ascuns într-un sertar în acea perioadă”.

Din cercetările pe care le-a făcut, Stejărel Olaru spune că Maria Tănase l-a impresionat prin faptul că era foarte apropiată de oameni, iar ca femeie și ca personalitate, era foarte puternică, dar în același timp vulnerabilă.

“Era o mare artistă, o autodidactă”, conchide autorul.

„Nadia și Securitatea”

In 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal, Nadia a devenit simbolul perfectiunii în gimnastică.

Volumul „Nadia și Securitatea”, semnat de Stejărel Olaru este o carte dedicată tuturor celor interesaţi de cunoaşterea adevărului istoric și a înţelegerii funcționării unui stat comunist dominat de organe de securitate represive, de amploarea presiunilor asupra unui om de succes, aşa cum a fost şi rămâne Nadia Comăneci, despre care autorul spune că „destinul i-a fost scris în stele”.

“În momentul în care Nadia începe să obțină performanțe, în mod automat ea intră și în vizorul autorităților comuniste și implicit, al Securității, care era instrumentul de forță al Partidului Comunist, Securitatea era controlată de Partidul Comunist nu era de capul ei. Si începe astfel și povestea Nadiei în comunism, care continuă până în noiembrie 1989 când fuge din țară în mod spectaculos. Deja nu mai era de ceva vreme sportivă activă, încerca să fie antrenoare, dar nu a avut succes și lucra la Federația de Gimnastică dar chiar și în condițiile acestea, ea oricum nu mai avea voie să călătorească în străinătate. Deci, fuge cu trei săptămâni înainte ca regimul comunist să se prăbușească și ține titlurile în marile ziare internaționale, de la cele din Occident până la cele din țările socialiste, inclusiv la Moscova se scrie despre fuga Nadiei Comăneci din noiembrie 1989”, spune Stejărel Olaru.

Dincolo de documentare, biografii și romane, dincolo de recunoașterea internațională , Nadia a avut "admiratorii" săi: antrenorii, oficialii federali, medicii, asistentele, coechipierii, care îi urmareau orice miscare, orice vorbă si orice gând și împletiseră, la cererea Securității de atunci, o plasă nevazută din care marea sportivă a reusit să scape abia în toamna lui 1989, când a fugit din țară.

“Și la Onești și la Deva, Securitatea a fost extrem de prezentă prin informatorii recrutați care puteau fi de peste tot: coregraful, asistenta medicală, doctorița, unii dintre antrenori, pentru că erau mai multe echipe de antrenori acolo. Am citit la un moment dat un document, Securitatea a intenționat să recruteze informatori în clasa Nadiei. Era vorba despre minore, pentru că Nadia era în clasa VIII-a, și doreau să afle cum se comportă Nadia la școală pentru că în acel centru de la Onești era și școală și liceu. Nu știu dacă au reușit să recruteze minorele respective, dar intenția exista.”

Autorul o descrie pe Nadia ca fiind o persoană foarte ambițioasă, intuitivă, care știa unde trebuie să ajungă și atunci când își propunea să obțină ceva, reușea să o facă.

Geniul Celibidache

Pianist, compozitor şi dirijor, Sergiu Celibidache a fost unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai istoriei muzicii universale, personalitate despre care s-a vorbit şi s-a scris cu superlative greu de egalat.

În 1938 a plecat să studieze la Conservatorul din Berlin, iar la 33 de ani, în 1945, într-un context favorabil, este numit directorul Filarmonicii din Berlin, ceea ce îl propulsează brusc pe marea scenă muzicală a lumii, devine o mare personalitate, face turnee în străinătate.

“În 1954 pierde această poziție, este dat afară de membrii filarmonicii pentru că intră în conflict cu ei, am descris în carte destul de detaliat acest episod și din 1954 până în 1979 călătorește prin lume, caută alte orchestre, mai mici sau mai mari, până când acceptă, în 1979, poziția de la München, unde rămâne dirijor principal”, a povestit Stejărel Olaru, autorul cărții Spatiul Celibidache.

În vizorul Securității – vector de imagine

În "ochii" Securității, Sergiu Celibidache apărea ca un vector de imagine, cu scopul de a fi folosit ca metodă de propagandă.

“El a iubit foarte mult România. Celibidache vine în țara noastră în câteva rânduri, vine în 1970 cu Radiodifuziunea din Stockholm, în 1978 și 1979 pentru a dirija Filarmonica George Enescu. Aceste momente sunt interesante deja în contextul politic despre care vorbim pentru că aici iar apare Securitatea cu rol major în povestea noastră, care a avut acest obiectiv să-l convingă pe Sergiu Celibidache să viziteze România. Poate că la început doar să-și vadă familia, mă rog, părinții muriseră între timp, dar frații și surorile, dar mai ales să evolueze din punct de vedere artistic pe scenele din România. Pentru că ar fi putut fi folosit de propagandă, era un vector de imagine, așa cum au încercat să o folosească și pe Nadia”, după cum a povestit Stejărel Olaru.

Planul era acela ca regimul comunist să demonstreze lumii libere că lucrurile se schimbă în România și că oamenii din exil se întorc în țară.

Spectacol la Sala Radio și interviul cenzurat

Celibidache susține un concert la Sala Radio pe care o alege pentru că, în opinia lui avea cea mai bună acustică, fiind relativ nou construită.

Intr-un interviu acordat lui Ion Drăgănoiu, Celibidache își exprima nemulțumirea față de public, pe care îl considera nepregătit pentru astfel de concerte.

“Țin minte că am descoperit în arhiva Radiodifuziunii un interviu pe care l-a dat Celebidache în 1970 lui Ion Drăgănoiu, care făcea interviuri foarte frumoase, foarte bune pentru emisiunile culturale. Și este nemulțumit Celebidache atunci de public pentru că se mișcă, tușește, șoptește. Nu știu, îi zice lui Drăgănoiu, nu e obișnuit cu astfel de muzică, nu știu, nu mi-a plăcut. Și este foarte critic în ceea ce privește lumea muzicală de la noi, și mai ales dirijorii pe care îi și indică. Și țin minte că în interviul pe care l-am ascultat, la sfârșit , microfonul surprinde o remarcă a lui Celibidache către Drăgănoiu. Îi spune: «vezi și matale ce poți să bagi, că probabil sunt multe lucruri pe care le-am spus și pe care nu le poți difuza la radio». Atunci, într-adevăr, a fost cenzurat interviul.”

Stejărel Olaru spune despre Celibidache că a fost un geniu neînțeles de mulți, care a reușit să împartă audiența în admiratori și critici.

“Geniu. A fost un geniu. N-am nicio îndoială. Din păcate, în mentalul nostru colectiv el a dispărut. A dispărut odată cu anul 1996 când pleacă dintre noi, a dispărut și pentru că sunt puține înregistrări pe care le-a făcut, el s-a opus vehement înregistrărilor, a criticat industria muzicală. Aș vrea ca numele lui să fie mai prezent în viața noastră, aș vrea o statuie, un bust, o piață, o sală de concerte care să-i poartă numele, aș vrea ca să-l cinstim mai mult, măcar așa cum o fac cei de la München, de exemplu. Vă garantez că la Filarmonica din München, dacă o veți vizita, veți simți prezența lui Sergiu Celibidache acolo, nu doar urmele.”

Video: Emisiunea Serviciul de noapte cu Maria Țoghină, ediția din 15/16 decembrie 2025

Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri, şi doar după dispariţia sa și cu acordul familiei, EMI Classics și Deutsche Grammophon au putut face disponibile publicului o parte din cele mai faimoase înregistrări live ale marelui artist.

Interpretările sale intense, absolut excepţionale, de un fin echilibru și de o trăire interioară puternică l-au făcut pe Celibidache să devină unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului al XX-lea.

Ideea cărții "Spațiul Celibidache" s-a conturat la Paris, în 2022, când un editor francez i-a confirmat lui Stejărel Olaru interesul pentru o biografie Celibidache.

Documentarea a fost vastă, iar scrierea – fragmentată – în funcție de diferitele zone abordate din biografia dirijorului: copilăria, adolescența, studiile, relația cu Securitatea.

Titlul volumului provine dintr-o scrisoare a matematicianului și dizidentului Mihai Botez, care, fascinat de repetițiile maestrului la care asistase, inventase o "ecuație" numită spațiul Celibidache.