Anca Stuparu, medic de succes la New York: Sunt  făcută din plămada pământului românesc și duc cu mine identitatea românească

RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂȚI - ROMÂNII DE PRETUTINDENI (16 septembrie 2023, ora 22.10). Realizator: Luminița Voinea

Sub genericul “Români de cinci stele”, am plăcerea să v-o prezint pe Anca Stuparu, medic și scriitor român, care locuiește în Statele Unite din 1998.

O întâmplare frumoasă a ființei sale a făcut să împreuneze bănățeanca din ea cu spiritul new-yorkez, cel care a conturat și a dat sens unui alt vis: medicina.

Anca Stuparu este absolvent a Universității de Vest din Timișoara, secția franceză-germană. De aici pasiunea pentru scris.

Acum, practică medicină de urgență în obstetrica și ginecologie la două spitale new-yorkeze: Jamaica Hospital Medical Center și New York Community Hospital.

Debutul său literar a fost în revista de literatură “Lumină Lină” din New York, dar publică și în reviste românești.

Sensibilă, dar puternică în același timp, este omul care te cucerește pe loc.

Interviul integral difuzat în emisiunea "Românii de pretutindeni":

Luminița Voinea: În spatele fiecărui om se află o poveste, un destin. Povestea doamnei Anca Stuparu, medic și scriitor, este aceea a omului care nu uită niciodată de unde a plecat. Ce anume v-a marcat în drumul dvs. de la Lugoj, apoi la Universitatea de Vest din Timișoara până la New York, acolo unde s-a conturat un alt vis: medicina?

Anca Stuparu: Vă mulțumesc pentru invitația la Radio România Actualități. Nu pot să nu remarc frumusețea plastică a primei dvs. întrebări, ‘ce anume v-a marcat drumul?’ și vă destăinui că am avut parte de oameni extraordinari, cu o viziune analitică, care mi-au arătat metaforic, la răscruci, cu un deget de lumină, pe aici este drumul. În primul rând, aș aminti-o pe străbunica mea, care m-a crescut lângă Lugoj, la Topolovățu Mare, pe bunica, de curând a împlinit 97 de ani, părinții mei, profesorii de la Școala Generală din Orșova, primii mei colegi din clasele I - VIII, cu care m-am reîntâlnit după 31 de ani, împreună am scris ‘Povestirile unor școlari zvăpăiați. Amintiri pandemice’, dascălii de la Colegiul Național Bănățean Timișoara, prietenii de liceu, profesorii de la Universitatea de Vest, iar în Statele Unite, din fireasca căutare a oricărui migrant ne-am revenit după o întâlnire providențială cu părintele profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa și dumnealui m-a îndrumat spre o carieră medicală.

"Niciodată nu m-am simțit că aparțin în totalitate Americii. Inevitabil, sunt la bază făcută din plămada pământului românesc și duc cu mine identitatea românească pe care încerc să o transmit și s-o conturez oriunde aș fi". Anca Stuparu.

Luminița Voinea: Cum s-a întrepătruns spiritul bănățean cu cel New York, pentru că în voce simt accentul dvs. puternic bănățean. Cum a fost adaptarea? Care au fost primii pași către medicină?

Anca Stuparu: Aici am să vă răspund cu un citat scris de prietena mea, jurnalistă, Daciana Branea, pe coperta primei mele cărți de poezie, apărute la Timișoara, la Editura Brumar. Daciana spunea că 'Anca Stuparu are o dublă identitate: de bănățeacă prin origine și proiecție nostalgică și new-yorkeză prin elecțiune. Continuă să scrie în română deși e fluentă în alte patru limbi. Are în plus o dublă identitate profesională, a absolvit Literele la Timișoara, iar peste ani, ‘nel mezzo del cammin al vieții sale’, s-a reinventat ca profesie într-un mare spital din New-York’. Probabil că aici e o întrepătrundere între cele două identități. Niciodată nu m-am simțit că aparțin în totalitate Americii. Inevitabil, sunt la bază făcută din plămada pământului românesc și duc cu mine identitatea românească pe care încerc să o transmit și s-o conturez oriunde aș fi.

Luminița Voinea: Viața v-a purtat tocmai în Statele Unite ale Americii, la New York. Sunteți acolo în calitate de clinician ce practică medicina. Care sunt cele mai importante realizări ca medic în Statele Unite și cum sunt priviți medicii români acolo, la New York? Cum ați fost primită dvs. în breasla medicală?

Anca Stuparu: Fiecare zi în spital și în clinică e o bucurie imensă, e o realizare în sine. Fiecare femeie pe care o primesc în camera de urgență și o las plece după tratament acasă, pentru că se simte mai bine, e o mare realizare. Medicii români sunt prezenți în spitalele din Statele Unite, în New-York în special, în clinici, sunt recunoscuți, sunt respectați. Am foarte mulți prieteni care au făcut medicina în România și profesează aici cu mult succes, în spitale de top, nu doar din New-York, ci din Statele Unite. Nu pot să nu vă spun că băiatul meu aplică în această perioadă la universități de medicină din România, pentru că preferă modelul școlii medicale românești.

Luminița Voinea: Asta spune totul despre relațiile dvs. cu România și despre școala medicală românească. Sunteți specialist în sănătatea femeilor, obstetrică și ginecologie și foarte interesant, aveți un titlu de ambasador cultural obținut cu ceva timp în urmă pentru activitatea de excepțională dăruire la spitalul din Spanish Town, Jamaica. Asta înseamnă că o parte din viața dvs. este acolo, la spital?

Anca Stuparu: Așa este, experiența în spitalul Spanish Town din Jamaica a fost unică. Am participat împreună cu medici, asistente, psihologi și personal auxiliar voluntar, e o misiune medicală umanitară, caritabilă. E foarte adevărat că o parte din viața mea o petrec în spital, fac gărzi în urgență. Pe lângă zilele în care văd pacienți în clinică și spitalul e o mare sursă de inspirație pentru scrieri.

Luminița Voinea: Și așa trecem la cea de-a doua latură a dvs., aceea de scriitoare. Aș vrea să vă întreb dacă pasiunea pentru scris a intervenit atunci când presiunea din spitale a fost prea mare sau când dorul de țară a început să doară? Despre ce scrieți și ce vă inspiră?

Anca Stuparu: Cât e de frumoasă întrebarea dvs…. scrisul e o pasiune, nu e o profesie pentru mine. Scriu, așa cum bine ați intuit, când dorul de țară începe să doară. Pentru mine, scrisul e o relaxare, e un hobby. Toate fondurile de la fiecare carte pe care am scris-o sunt donate unei cauze umanitare. Și în fiecare dintre cărți am colaborat cu câte un artist plastic care și-a prezentat din lucrările lui, iar în cartea de proză am colaborat cu 15 dintre foștii mei colegi de școală generală, vânzările donându-le integral către Asociația “Casa Speranței”, fondată de Prințesa Maria, sursă pentru copiii cu boli incurabile.

Luminița Voinea: Dincolo de acest mesaj umanitar care va rămâne peste generații, care este mesajul pe care ați vrea să-l lăsați în mintea și inima cititorilor dvs.? În ce vă regăsiți mai mult, în proză sau în poezie?

Anca Stuparu: Cu certitudine, în poezie mă regăsesc cel mai bine și cel mai mult. Mesajul pentru cititor e mai degrabă o invitație de a-și retrăi copilăria printre poveștile scrise de noi. ‘Povestirile unor școlari zvăpăiați. Amintiri pandemice’, sunt povești în care, fiecare din generația actuală și din generațiile noastre se pot regăsi într-una din povestiri.

Luminița Voinea: Pentru că ‘Povestirile unor școlari zvăpăiați. Amintiri pandemice’, cartea semnată de dvs. și publicată la Editura Curtea Veche este despre bucuria de a respira din nou copilăria, ce amintiri v-au rămas intacte într-un colț de suflet despre care ați simțit nevoia să scrieți?

Anca Stuparu: Cu foștii mei colegi de școală generală, am decis împreună să păstrăm doar amintirile hazlii. Cartea a fost scrisă în plină pandemie, când toți eram închiși în diferite colțuri de lume. E scrisă terapeutic, e un mecanism de apărare la o realitate fără precedent, căreia nu știam să-i facem față altfel. Am simțit cu toții nevoia de un refugiu pentru o realitate protectoare și bună, într-un spațiu matern, dacă vreți, în care nu ți se poate întâmpla nimic, în copilărie. Astfel, regăsindu-ne după mai mult de trei decenii, am început a rememora amintiri vesele din anii de școală generală, împreună scriind.

Luminița Voinea: Ce impact a avut această carte printre colegii dvs. din România?

Anca Stuparu: Pentru mulți a fost o surpriză, alții au privit-o sceptic, cum frumos spunem: ‘ați dat în mintea copiilor’, dar a fost o experiență productivă. Așa cum am spus și repet, nu suntem scriitori, dar ne bucurăm scriind și din bucuria noastră vrem să împărtășim altora și din proiectul acesta comun vem să beneficieze copiii. Este o carte scrisă de noi, copii fiind, retrăindu-ne copilăria. De asta am decis împreună cu foștii mei colegi ca toate fondurile să meargă spre copiii cu boli incurabile.

Luminița Voinea: Doamna Anca Stuparu, am o curiozitate: cum reușiți să vă detașați de toate întâmplările pe care le trăiți într-un spital de obstretrică-ginecologie, unde nu se petrec întotdeauna cele mai fericite întâmplări și să găsiți puterea, inspirația, de a așterne pe hârtie gânduri, sentimente și emoții?

Anca Stuparu: Profesiile se întrepătrund, din nou. N-aș numi scrisul o profesie pentru că sunt foarte departe de scriitori. Niciodată nu m-am considerat un scriitor, deși am terminat filologia. E o pasiune, e o bucurie în fiecare zi pe care o trăiesc în spital e un moment catarctic, iar atâta timp cât faci ceva care te bucură, care-ți dă putere, e o nevoie firească să împarți din bucuria respectivă și cu ceilalți. Altfel nu ai putea să stai 14-16 ore în spital, te-ai consuma. Dar în momentul în care îți găsești puterea și cazurile pe care le vezi și le rezolvi îți dau energie și o forță de a continua, de a lua și următoarea pacientă, de a vedea ce e acolo. De aici zic eu că vine forța.

Luminița Voinea: Dăruiți viață, dar dăruiți și bucuria cuvântului scris și dus mai departe.

Anca Stuparu: Intenția este aceasta.

"Consider România și cred cu tărie că e plămada din care am fost zămislită, e un dor al locului, al pământului pe care îl ai perpetuu în orice colț de lume ai fi. Am mai spus într-un interviu anul trecut, când am fost în România și de câte ori am șansa o spun, că mi se pare absolut o crimă să nu vorbești românește, să nu-ți înveți copiii limba maternă, să uiți de unde vii, să-ți anulezi identitatea".

Luminița Voinea: În virtutea talentului pe care îl aveți și a măiestriei pentru cuvântul scris, cum ați descrie relația pe care o aveți cu țara natală, România?

Anca Stuparu: Consider România și cred cu tărie că e plămada din care am fost zămislită, e un dor al locului, al pământului pe care îl ai perpetuu în orice colț de lume ai fi. Am mai spus într-un interviu anul trecut, când am fost în România și de câte ori am șansa o spun, că mi se pare absolut o crimă să nu vorbești românește, să nu-ți înveți copiii limba maternă, să uiți de unde vii, să-ți anulezi identitatea. Cât pot de des mă întorc în România, în casă vorbim exclusiv românește, băiatul meu, născut la New York, nu doar vorbește română, dar vorbește și dialect bănățean, să se înțeleagă cu străbunica lui când merge lângă Timișoara, la Topolovățu. Așa cum am spus de atâtea ori, sunt absolut impresionată și cutremurată de imnul aromânilor, “Părinteasca dimândare”, care e practic un blesten pentru cei care își uită limba și nu o transmit generațiilor următoare.

Anca Stuparu, medic și scriitor stabilit în Statele Unite ale Americii, este o figură respectată în comunitate medicală, o româncă ce împletește meseria cu pasiunea, își păstrează cu tărie identitatea și spiritul românesc și ne amintește că nu trebuie să uităm niciodată de unde am plecat.

În cadrul campaniei românilor de excelență din afara granițelor, Anca Stuparu este nominalizată pentru “Gala Excelenței Românești”, ediția a IV-a, care se va desfășura în noiembrie 2024, la Valencia.

Inițiativa aparține Organizației non-profit “El Occidente Rumano”, care editează de peste 12 ani, fără întrerupere, publicația independentă de limba română, Occidentul Românesc, condusă de o altă româncă de excepție, Kasandra Năsăudean.

AUDIO Românii de pretutindeni, ediția din 16 septembrie 2023