Pe scurt:
Ascultă Radio Romania ActualităţiAscultă Live Acum: OAMENI CARE MIŞCĂ ROMÂNIA (R) Miercuri, 24 Aprilie

Cele mai citite

Articole recente

Emisiuni

Autor

George Popescu

22 Ianuarie 2019
Vizualizari: 646
Comentează add

Invitat: dl. prof. dr. Gheorghe Iacob – Universitatea „Alexandru I. Cuza” din Iaşi

„Diplomaţia europeană, unioniştii şi Principatele Române” „Diplomaţia europeană, unioniştii şi Principatele Române” - Conține audio

george-popescu

Primul steag al Principatelor Unire (1861). Sursa: http://www.defense.ro/muzeumilitar/. Prin amabilitatea domnului dr. Corneliu Andonie, cercetător al MMN.

 Proiectul unionist a avut un parcurs laborios şi nu se rezumă numai la anii 1857-1859.

 

După deschiderea economică, întâi de toate ca urmare a presiunii internaţionale exercitate asupra Ţărilor Române după tratatul de la Adrianopole din 1829, a urmat şi emanciparea clasei politice româneşti.

 

Fiii de boieri plecaţi la studii în Occident au luat contact cu ideile iluministe, cu programele politice revoluţionare, căpătând curajul de a se gândi şi acţiona în sprijinul reformelor.

 

Nucleul paşoptist cu adepţi din Ţara Românească şi Moldova debuta chiar înainte de 1840, activitatea sa fiind mai degrabă una ilegală în condiţiile în care puterea politică a domnitorilor îi pusese sub observaţie, iar acţiunile reformiştilor erau pedepsite cu multă asprime.

 

Puteam vorbi de cristalizarea unui program revendicativ, înainte de 1848, apoi în „anul primăverii europene” de implementarea lui.

 

Între 1849 şi 1859 combativitatea reformatorilor s-a mutat în planul diplomaţiei publice şi al diplomaţiei secrete, căile prin care puteau fi obţinute succese reale ale unui proiect de ţară asumat.

 

În concepţia paşoptiştilor pe care-i găsim în majoritate şi la înfăptuirea actului Unirii Principatelor, înfruntarea deschisă împotriva Porţii şi a celorlalţi adversari nu dăduse roade pe calea armelor, singura posibilitate rămânând persuasiunea, insistenţa, diligenţele pe lângă cancelariile Marilor Puteri europene prin misiuni, propagandă şi cultivarea relaţiilor necesare proiectului unionist.

 

Ideea unirii celor două principate venea de la Nicolae Golescu, însă trebuie să admitem că avea rădăcini mai vechi, întru-cât despre planul dacic s-a vorbit cu mult mai devreme.

 

Unirea principatelor a fost şi rodul disensiunilor, neînţelegereilor, rivalităţilor dintre marile Puteri Europene din epocă.

Franţa avea la momentul respectiv influenţa cea mai mare în afacerile europene. Era socotită o mare putere militară, economică şi desigur avea şi resurse financiare. Extinderea influenţei sale până la Marea Neagră şi dincolo de ea făcea din acest obiect, politică de stat.

 

Cultivarea elitei politice din Principate în spirit francofil constituia un mare avantaj pentru Franţa lui Napoleon al III-lea.

 

Anglia era îndreptată îndeosebi pentru conservarea poziţiei sale de stăpână a Mării Mediterane şi accesul prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele pentru echilibrarea şi afluirea comercială din colonii.

 

După anul 1846, Anglia a imprimat o mai mare presiune asupra Imperiului Otoman în relaţia sa economică. Foametea din Irlanda a fost stăvilită cu grâul importat din Principate. Iniţial Anglia a sprijinit o mişcare de emancipare în principate, însă cu rezerve pentru a nu-şi deteriora relaţia cu Sublima Poartă.

 

Austria sau Imperiul multinaţinal Habsburgic îşi avea propriile planuri şi comenzi de expansiune în bazinul dunărean. Ocuparea celor două Principate sau aservirea lor totală constiuia de asemenea un punct important pe agenda sa politică. Pentru o scurtă perioadă, Oltenia fusese încorporată Vienei, tot ce era dincolo de Carpaţi intra în componenţa imperiului, de curând adăugându-se şi Bucovina sau Ţara Moldovei de Sus.

 

Rusia Ţaristă îşi avea propria sa agendă de cuceriri. De la Petru cel Mare şi Ecaterina, ruşii urmăreau prin amplificarea curentului panslavist, înaintarea către o mare caldă – Mediterana – şi cucerirea Constantinopolului. Şi în acest caz, Principatele Române, în caz de reuşită, ar fi fost încorporate la Rusia.

 

Războiul pierdut în Crimeea împotriva otomanilor a dezarticulat planurile ruseşti şi i-a îndemnat să sprijine cu multă vivacitate în prima parte proiectul unionist, în încercarea de a slăbi puterea otomană. Pe de altă parte, ruşii se aflau în competiţie cu austriecii pentru Principate şi amicali cu Franţa.

 

Imperiul otoman, chiar dacă pierduse şansa de a înainta spre inima Europei la 1683 – atacul asupra Vienei, mai avea suficientă forţă şi influenţă pentru a se opune pierderii provinciilor sale. Imperiul Otoman a avut poziţia cea mai intransigentă faţă de propiectul unionist.

 

Criza orientală cu adiacentele sale, Principatele române, protecţia creştinilor din Europa de sud est şi Balcani s-a aflat ca subiect principal pe masa tratativelor, negocierilor de la Paris – Congresul de pace din 1856, Conferinţa de la Paris din 1858, din nou, tratativele de la Paris din 1859 şi Londra 1861.

Cheia unirii a stat în alegerile din 5 şi 24 ianuarie 1859 desfăşurate în Moldova şi Ţara Românească când candidatul partidei naţionale a fost ales de două ori, punând Marile Puteri în faţa unui fapt împlinit.

 

Cu alte cuvinte unioniştii au jucat după regulile impuse de Marile Puteri şi au câştigat.

 

În înţelegerile încheiate înainte de scrutinuri nu se specifica nicăieri situaţia obţinerii victoriei de acelaşi candidat şi nu figura nici o interdicţie.

 

Stabilirea de comun acord a unui candidat unic pentru Moldova şi Ţara Românească a fost de asemenea una dintre căile de succes pentru împlinirea unei etape a proiectului de ţară.

 

Recunoaşterea unirii a fost dificilă şi plină de pericole, concesiile făcute de unionişti au fost bine gândite, iar tempoul unificării politice, administrative şi teritoriale a fost coordonat cu reacţiile internaţionale.

 

În afară de Franţa, nici un alt stat-jucător n-a primit cu entuziasm şi încredere unirea. Coagularea, stabilizarea şi evoluţia către un stat nou în regiune dădea bătăi de cap Marilor Puteri europene.

 

Sublima Poartă îşi dădea bine seama că noul stat – din 1862, România – îşi va continua drumul până la proclamarea şi recunoaşterea independenţei şi concomitent la impulsionarea celorlalte popoare din cadrul imperiului pentru a alege desprinderea.

 

Contribuţii editoriale: dl. dr. Corneliu Andonie, cercetător al Muzeului Militar Naţional despre expoziţia „Obiecte personale ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza”. Un interviu de Mirela Băzăvan.

 

 AUDIO :  10' 46''

 

 

AUDIO: Istorica, ediţia din 21 ianuarie 2019 (integral: 29’ 16’’)

 

 

 

Regia de montaj : Nicu Tănase şi Cătălina Popescu

 

Regia de emisie: Mirela Drăgan şi Victor Mihăescu

 

 

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00. 



Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www.romania-actualitati.ro



Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării. 


Etichete PrincipateunireunionistBucureștiIași185924 ianuarie5 ianuarieFranțaNapoleon al III-leaAngliaSublima PoartăImperiul ŢaristImperiul Habsburgicreformerevoluţieproiect de ţarăstatAlexandru I.CuzaI.C. BrătianuVasile AlecsandriCostache NegriParismemoriipetiţiirevendicări

Articole cu teme similare:

Recomandarile editorului:

X

Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene participã la o dezbatere Eurovision, la Parlamentul European - Video Live