EXCLUSIV Horia Colibășanu, după Nanga Parbat: „Cu o oră înainte să plec spre vârf, nu știam dacă voi abandona sau nu”
Alpinistul Horia Colibășanu (48 de ani), stomatolog de profesie, a reușit să urce pe cel de-al 11-lea munte de peste 8.000 de metri din carieră, Nanga Parbat (8.125 de metri), fără oxigen suplimentar și fără șerpași.
Articol de Gabriel Bucur, 12 Iulie 2025, 15:20
- Felicitări, domnule Horia Colibășanu! Ce senzație v-a rămas în minte, în suflet, din această expediție încheiată cu succes pe Nanga Parbat?
- Mulțumesc! Senzația principală este că aici, în România, este foarte bine, este răcoare. Acolo, la coborâre, erau 47 de grade Celsius. Era un val de căldură, record de temperatură în zonă. Mă bucur să fiu aici, unde e foarte plăcută clima.
- Domnule Colibășanu, un munte se cucerește sau ar fi mai degrabă o relație de prietenie, de respect?
- Noi zicem că îl urcăm sau, mai degrabă, el ne permite să îl urcăm. Munții din Himalaya, în special, sunt foarte duri, foarte înalți și nu te iartă, dacă faci greșeli. Chiar și în această expediție, au fost câțiva alpiniști al căror ego a vrut să demonstreze ceva, au vrut să fie primii care urcă și s-au întors cu degerături. Nu permiteau condițiile o ascensiune în siguranță, ei au forțat-o și, acum, sunt la chirurgie și li se taie degetele.
- Ați reușit o performanță istorică, ați cucerit al 11-lea munte de peste 8.000 de metri din carieră, fără oxigen suplimentar și fără șerpași locali, care să vă îndrume. De ce Nanga Parbat a fost „ultimul greu”?
- Deoarece cariera mea am început cu un munte foarte greu, K2. El era considerat cel mai dificil munte din lume, încă este, și, de atunci, i-am cam urcat pe toți. Nanga Parbat a fost ultimul care îmi rămăsese. Acum, i-a venit rândul. Ceilalți trei pe care îi mai am nu mai sunt atât de dificili. Eu cred că e bine să îi urci pe aceștia foarte grei un pic mai devreme, când și vârsta permite. Probabil că pe la 65 - 70 de ani este greu să urci un munte ca Nanga Parbat, K2, Annapurna, Dhaulagiri, aceștia din lista de cinci.
- Ce vârfuri de peste 8.000 de metri au mai rămas pe lista dumneavoastră, de urcat?
- Sunt Gasherbrum I și Gasherbrum II, vecini în munții Karakorum, în nordul Pakistanului, și Cho Oyu, un vârf din Tibet, în China.
- Am dedus din micul jurnal pe care l-ați ținut pe rețelele de socializare, domnule Horia Colibășanu, că entuziasmul de final aproape că v-a copleșit. De ce Nanga Parbat a fost deosebit față de ceilalți „opmiari”?
- A fost o ascensiune destul de periculoasă și palpitantă, în final, pentru că, până cu o oră înainte de a pleca spre vârf, nu știam dacă voi abandona sau nu, pentru că prognoza era ușor instabilă. Aveam o prognoză, trebuia să scadă vântul și nu scădea. Și, cu o oră înainte să plec, a scăzut, s-a oprit vântul. Așa că m-am pregătit, m-am îmbrăcat, m-am echipat și am pornit spre vârf. Și asta, de obicei, nu se întâmplă. De obicei, știu cu trei zile înainte că voi pleca spre vârf și plec. De data aceasta, a fost cu emoții, pentru că aceste variații de vreme pot să se ducă într-o zonă de pericol. Eu, dacă aș fi plecat atunci fără oxigen, așa cum merg eu, aș fi făcut degerături, cu siguranță.
- Sunteți sănătos, nu? Nu ați pățit nimic?
- Sunt bine, n-am absolut nimic. Un pic buzele sunt crăpate, de la soare, vânt și herpes, ceea ce se întâmplă, după multe expediții, pentru că scade imunitatea.
- Domnule Horia Colibășanu, aveți 48 de ani. Vă propuneți să completați această colecție de 14 „optmiari”, până schimbați prefixul?
- Ha, ha! La chestia asta chiar nu m-am gândit! Nu neapărat, pentru că s-a întâmplat să fie doi-trei ani la rând în care să nu urc pe niciun vârf, pentru că, dacă nu permit condițiile... Eu nu sunt dispus să pierd vârf de deget, din cauza degerăturilor. Prefer să renunț și să încerc în anul următor. Între 45 și 50 de ani, lucrurile merg foarte bine la altitudine, dar, după aceea, e posibil să înceapă să scadă. Nu vreau să o lungesc foarte mult. Prefer să termin proiectul în condițiile în care sunt, în formă maximă, să pot urca un vârf din acesta de 8.000 de metri fără nicio sechelă fizică, fără nicio problemă.
- Ne aducem aminte, domnule Horia Colibășanu, ce ne-ați povestit în anul 2023, după expediția de pe Broad Peak. Ați avut cea mai gustoasă mâncare, i-ați servit și pe americani cu salamul uscat, cu cașcavalul afumat, cu ceapa românească. Acum, pe Nanga Parbat, ce alimente ați luat cu dumneavoastră?
- Le-am luat pe acelea, da, am avut și mâncare liofilizată, dar am avut și salam, cașcaval, brânză și chiar am reușit să fac un cadou unuia din cei mai buni alpiniști din lume, Denis Urubko, cel care încearcă o rută nouă, acolo. El stătea puțin mai rău cu mâncarea aceasta gustoasă și am făcut câteva pachețele pentru drum, pentru că ceea ce face el, dacă reușește, este o chestie istorică și am vrut să am și eu o mică contribuție. Am luat de acasă cașcaval afumat, care se ține bine în condițiile de căldură din Pakistan, și ceva brânză cu mucegai, brânză albastră, care are un gust destul de puternic și, acolo, ajută, din cauză că se pierde o bună parte a gustului și brânza cu gust mai puternic funcționează bine.
- Citisem, tot în jurnalul dumneavoastră recent, că ați avut o echipă formată numai din medici. Dumneavoastră - medic stomatolog. Coechipierii: un psihiatru, un chirurg...
- Și un ortoped, și un chirurg plastic. Da, ne-am nimerit așa!
- Domnule Horia Colibășanu, dacă v-ați întoarce în timp și l-ați întâlni pe Horia din 2003-2004, cel care își propunea să urce pe primul munte de peste 8.000 de metri, fără oxigen suplimentar, ce i-ați spune?
- I-aș spune că totul va fi bine, pentru că, atunci, aveam foarte mari temeri, că nu voi putea ajunge. Chiar îmi programasem să încerc să ajung, măcar, la 8.000 de metri, chiar dacă vârful avea 8.600. Nu eram convins că voi putea atinge vârful. Deci, asta i-aș spune: totul va fi bine!
Varianta audio a interviului a fost difuzată în emisiunea „Dimineți cu Soare”, la Radio România Actualități
