Viața jurnaliștilor din sudul Ucrainei la un an de la izbucnirea războiului

Până la război, Odesa era un oraș cosmopolit, străzile erau ticsite de oameni, localurile deschise până dimineața, părea că cetățenii nu dorm niciodată.

În Odesa sunt și cele mai frumoase catedrale din Ucraina. Catedrala Sf Paul de exemplu, este una dintre ele. Aici își are sediul agenția ONU, dar și Fundația Europeană pentru Ucraina, care este condusă de un etnic român, Grigore Kozma.

La începutul operațiunii speciale lansate de Rusia, Grig, cum îi spun prietenii, a luat inițiativă și a donat forțelor de apărare teritorială două mașini blindate, a strâns fonduri pentru soldați, dar și pentru familiile celor care luptau pe front.

Chiar și el este înrolat în forțele de apărare teritorială, iar deseori patrulează pe străzile orașului. Mai mult, etnicul român conduce și o redacție de jurnaliști care se ocupa cu investigațiile în orașul port de la Marea Neagră. Are în subordine zece jurnaliști, dar care o dată cu izbucnirea conflictului s-au transformat în voluntari.

Pentru că bărbații nu puteau parasi țara din cauza legii marțiale impuse, jurnalistele din sudul Ucrainei au luat inițiativa, s-au urcat în mașini și au trecut granița în țara noastră pentru a lua din România alimente și ajutoare umanitare pentru cei nevoiași.

Una dintre ele este Irina. Lucrează la European Foundation for Ucraine și a acordat un interviu pentru Radio România Actualitat despre cum este viață la un an de izbucnirea conflictului.

Irina: Mă numesc Irina, sunt voluntar în Fundația Europeană pentru Ucraina. Sunt în voluntariat din 2014, dar și jurnalistă de investigații din Odesa. În ultima vreme a fost greu, dar această trecere de la jurnalism la voluntariat a fost cât de cât lejeră pentru mine, cel puțin nu m-a dărâmat psihic. Noaptea de 24 februarie ne-a schimbat pe toți! Ne-a aruncat într-un șoc, iar singurul scop pe care îl aveam era să rezistăm din punct de vedere psihologic și să facem orice pentru semenii nostrii. Iar faptul că am fost în România dupa ajutoarea, fară să stiu limba, nu a avut nici o importanță – pentru că solidariatea este o limbă pe care o înțeleg toți și asta am găsit în țară voastră! Viceprefectul din Tulcea ne-a ajutat foarte mult. A organizat ajutoarele și m-a asistat la propriu, a încărcat cot la cot cu mine mașina cu ajutoare. Veneam singură mereu în Tulcea. Eu conduceam mașina, după care tot eu alături de alți români încărcam ajutoarele în dubiță. Nu am mai văzut acest lucru la un funcționar public. Am fost pur și simplu impresionată. Și mă folosesc de acest interviu și vreau să îi transmit viceprefectului salutările mele și ale cetățenilor din Odesa. La început destinația donațiilor a fost in primul rand către un grup țintă: militarii și familiile acestora. Dar din cauza situtiei umanitare și din cauza bombardamentelor din Herson, Nicolaev sau Zaporojie, în Odesa au venit mulți refugiații care nu aveau nici papucii în picioare, nici acte, nici mâncare. Acest grup a devenit prioritar acum pentru noi. Și eu am familie, trebuie să mă ocup de tatăl meu care este foarte bătrân dar și de fiul meu care a atins vârsta majoratului. Din fericire el este plecat în Polonia. În primele luni a fost greu și pentru noi. Până la război, până să merg cu dubița în România, nu am avut nici o tangență cu poporul român din păcate… Dar acum l-am cunoscut dintr-o dată și pot spune că sunteți și vecinii nostrii dar se pare că acum sunteți și frații nostrii! Sunteți un popor bun! Țara voastră a sărit prima în ajutorul nostru și ne-a sprijinit în toate nevoile noastre! Ne-ați oferit casă și masă și ați trimis provizii pentru toata populația Ucrainei grav afectată de război. Nu am cuvinte. Vă mulțumesc! Incontinuare planific să mă ocup de dezvoltarea fundației, iar o dată cu încetarea războiului planific să revin la jurnalismul de investigații! Sper că acest război să se termine cu victoria pacii!

Așadar se pare că poporul ucrainean nu vrea de cât să fie pace, dar din păcate lumina de la capătul tunelui nu pare să se vadă, iar conflictul, spun analiștii militari, va mai dura... Nu se știe cât.