Un afiș cu Mao

Ce știm despre China? Nimic sigur. Poate doar că nu știm nici măcar ce nu știm despre ea. Așa își începe cartea despre „China după Mao” istoricul olandez Frank Dikötter, specializat pe perioada modernă a celui mai mare stat comunist din istorie. Iar argumentul pentru care el face această afirmație este că în lipsa datelor verificate și verificabile dintr-o societate coruptă precum cea a Chinei contemporane nu există pur și simplu bază pentru evaluări cât de cât sigure - economice, sociale sau politice. „Nici măcar guvernul nu știe situația reală”, susține autorul. Pentru cititorii români, poziția istoricului olandez pare logică și de înțeles. Destui dintre ei își pot aminti de raportările fictive din vremea regimului comunist, care duceau la situații paradoxale. Dau un singur exemplu, găsit în cartea de memorii a Anei Blandiana (care acoperă ultimul an de comunism oficial din România): cineva a scăpat de închisoare pentru furt de porumb pentru că a invocat ziarul Scînteia apărut cu o săptămână înainte de presupusa infracțiune, în care se raporta că recolta a fost strânsă în întregime de pe câmp. Judecătorul a ales să rezolve imensul impas în care se afla dând dreptate datelor oficiale - și implicit apărării inculpatului.

Da, China a început cu aproape zece ani mai devreme ceea ce la sovietici s-a numit „perestroika”, odată cu reformele lui Deng Xiaoping. Dar au dus acestea la o liberalizare economică? se întreabă Dikötter. Și nici nu e nevoie să răspundă, ci doar să precizeze că în China, secretarul de partid local decide distribuirea capitalului. Că din cele o sută de companii mari chinezești, 95 sunt conduse de foști sau de actuali membri de partid. Că toate resursele naturale și infrastructura sunt de stat. Că după 1989, conducătorii partidului nu s-au gândit nici măcar o dată să deschidă economia națională concurenței de piață reale. În China, separarea puterilor în stat nu numai că nu există, dar partidul comunist unic a făcut din evitarea ei o politică oficială. Transparența este și ea îngrădită sistematic. Dikötter povestește că a petrecut zece ani în arhivele chinezești, parțial și arbitrar accesibile, pentru ca din 2012, odată cu venirea la putere a lui Xi Jinping, arhivele să fie din nou secretizate în ce privește perioada lui Mao - ceea ce coincide în mod semnificativ cu decizia similară de închidere a arhivelor luată de Vladimir Putin în Federația Rusă. La fel stau lucrurile în China cu situația presei și a accesului la internet, care sunt controlate și cenzurate.

În aceste condiții, istoricul olandez vine să pună sub semnul întrebării „miracolul chinezesc” despre care se tot vorbește de câtva timp. O schimbare radicală de la epoca lui Mao la cea a „deschiderii economice” ulterioare nu a avut loc niciodată, susține el. Statul are într-adevăr acces la resurse impresionante, pe care de multe ori le folosește în proiecte de anvergură, dar societatea rămâne săracă, marcată de o corupție endemică, expusă abuzurilor de putere. Coperta cărții lui Dikötter e sugestivă în acest sens: imaginea unor zgârie-nori dintr-un oraș modern chinezesc este parțial îndepărtată ca un afiș rupt de pe un panou. Dedesubt, în culori încă vii, se poate vedea vechiul afiș cu chipul lui Mao.

Traducerea cărții „China după Mao. Ascensiunea unei superputeri” este semnată de Dan Bălănescu.

„China seamănă cu un petrolier care, din depărtare, pare o navă impresionantă, dar în timp ce căpitanul şi locotenenţii săi stau, mândri, pe punte, sub aceasta marinarii pompează cu disperare apa şi astupă găurile pentru a menține vasul pe linia de plutire. Nu există planuri „mărețe”, nici „strategii secrete”, ci, mai degrabă, o mulțime de evenimente imprevizibile, consecințe neaşteptate şi schimbări bruşte de direcţie, precum şi lupte interminabile pentru putere în culise. Cred că toate acestea fac istoria mai interesantă.” - Frank Dikötter.