Securitatea în 1989

O recurență a istoriografiei recente a comunismului est-european este contrastul dintre represiunea fizică a anilor ‘50 și cea morală sau psihologică, mai rafinată, a anilor ‘80 pe care regimul politic le rezerva celor ce îndrăzneau să i se opună. Cartea de memorii a ziaristului Petre Mihai Băcanu tinde însă să o contrazică; cel puțin intenția eliminării fizice a rămas constantă, indiferent de decada de referință. Căci numai așa pot fi interpretate relatările autorului privind condițiile de detenție în care a fost ținut în România anului 1989, după ce el și alți cinci colegi au încercat o acțiune de protest. A fost supus, relatează domnul Băcanu, interogatoriilor cu privare de somn; a fost înfometat și i s-au dat să mănânce alimente alterate; a fost bătut; a fost izolat; a fost purtat printr-un spital pentru a se îmbolnăvi de TBC; a fost încarcerat în celule insalubre, cu șobolani, ploșnițe și alți gândaci. Poate că singura diferență față de anii ‘50 este că nu a fost ucis direct, prin lovire sau împușcare.

Pe lângă această descriere a experienței concentraționare din stadiul final al comunismului, cartea lui Petre Mihai Băcanu are alte două linii de forță. Una este reprezentată de ceea ce autorul a imaginat ca pe un fel de dialog revelator cu anchetatorul său, securistul Burloi. Petre Mihai Băcanu descrie o veritabilă critică a regimului pe care i-ar fi comunicat-o securistului în timpul interogatoriilor și pe care ar fi ajuns să o discute cu acesta. În aceste schimburi de vederi, Burloi reacționează de cele mai multe ori primitiv, de pe poziții de forță, dar sunt și situații în care prezintă urme de reflecție. Dacă procedeul literar folosit de autor are acoperire în realitate, atunci este posibil ca tocmai în această disponibilitate la dialog a securistului cu victima să fi constat „progresul” metodelor Securității - de la preeminența eliminării rapide și brutale a „elementelor provocatoare” din anii ‘50 la includerea unei abordări „psihologice” a acestora în anii ‘80.

O altă axă a memoriilor lui Petre Mihai Băcanu ar fi tentativa de reabilitare parțială a presei comuniste. Autorul descrie încercările lui și alte altor colegi de breaslă de a-și face meseria într-un context absolut impropriu. Rezultatul este însă derizoriu, maximum de „realizare profesională” fiind strecurarea unor „șopârle” (cum le numește autorul) care reușesc să scape de numeroasele filtre de cenzură existente. Este prea puțin pentru a susține că în comunism a existat jurnalism. Ce aduce totuși cartea lui Petre Mihai Băcanu este o contribuție suplimentară la anecdotica a ceea ce era prezentată ca fiind profesia de jurnalism, în stilul practicat și de Ioan T. Morar acum câțiva ani, la publicarea cărții sale „Fake News în Epoca de Aur”. Căci unul dintre unghiurile cele mai revelatorii de surprindere a absurdității cultului personalității este tocmai contorsionarea instrumentului principal cu care acesta este susținut, mass media.

Miercuri, 26 iunie, ora 12:00, în cadrul Bibliotecii Academiei Române, Editura Vremea organizează „un dialog inedit” cu jurnalistul Petre Mihai Băcanu, pe marginea cărții sale de memorii. Potrivit unui comunicat al editurii, vor lua cuvântul Ana Blandiana și prof. ing. Nicolae Șt. Noica, „autorul preferând să se angajeze într-un dialog cu publicul, în locul unei cuvântări”. Evenimentul va fi încadrat de o expoziție de documente de arhivă, fotografii și instantanee din ziarul România Liberă.

***

„Burloi şi-a reluat investigația despre situația presei și a ziaristului:

- Cum se face că din atâţia ziarişti doar tu ai văzut altfel lucrurile?

- Nu am nevoie de ochelari. Văd bine.

- Cum ar trebui să fie un ziarist, după voi?

- Un depozitar al frământărilor oamenilor, al nevoilor lor, un ecou al spiritului public, al opiniei publice.

- Câți ziarişti sunt în România?

- Vreo două mii.

- Şi v-ați găsit voi să ameliorați țara, să instigați cu idei care otrăvesc opinia publică.

- Prin natura sa, omul vrea să fie liber. Comunismul îl aserveşte. N-am fost atraşi de clopoțeii adjectivali ai unui cult al personalității nemaiîntâlnit și ai unui entuziasm deşănțat, de atâtea scopuri falsificate. A fost ca o grevă întru asigurarea libertății conştiinţei şi opiniilor.

- Ce este libertatea, pentru voi?

- Libertatea e durere.

- D-asta ați instigat?

- Unde este instigarea? Am determinat pe cineva să comită o crimă, un delict, o faptă reprobabilă?

- Îi căutăm până și pe cei care v-au a-pro-bat ideile.

- Dacă instigarea, îndemnul le mai puteți aduce după plop, a-pro-ba-rea nu cred că este în Codul Penal.

- Faceți o publicație subversivă, să atrageți prozeliți. APROBAREA ideilor voastre este și ea faptă penală.

- Doream doar atât: libertatea presei. Ni se vântură, însă, pe la urechi tot felul de libertăți. În ziarul „România", fiind de profesie ziarişti, noi AM SCRIS ceea ce considerăm că interesează opinia publică. Pe noi - doar libertatea presei, la singular. Libertate absolută. Dar au dispărut și atâtea alte libertăți despre care ni se aminteşte în toate cuvântările.” - fragment din carte, pag. 167.