Noutăți la editura Polirom: „Dezorientații” de Amin Maalouf

Scriitorul francez de origine libaneză Amin Maalouf este o prezență relativ constantă în casa editorială Polirom. Are traduse până acum la editura ieșeană douăsprezece volume, fără cel de față. Este vorba în principal de beletristică, dar și de eseistică pe teme dintre cele mai actuale.

„Dezorientații” este un roman a cărui acțiune se petrece într-o țară din Levant - iar cititorul își poate da lesne seama, chiar și fără precizarea autorului, că țara în cauză este Libanul natal al lui Amin Maalouf. Intriga e reprezentată de reuniunea unor prieteni de studenție după aproximativ un sfert de secol în care nu s-au mai întâlnit. Revederea are loc în Libanul în continuare măcinat de corupție, război civil, conflicte etnice și religioase. Prietenii - eroii cărți, „dezorientații” - au luat drumuri diferite, unii au plecat din țară, alții au rămas, unii s-au realizat profesional, alții financiar, unii au devenit fundamentaliști, alții au fost absorbiți de curenții levantini ai crimelor prin complicitate cu mediul social degradat. De la o asemenea premisă, reiese în mod aș spune natural profilul cărții, unul al dialogurilor intelectuale legate de resorturile înapoierii din care zona Orientului Apropiat nu reușește să iasă.

Din anumite puncte de vedere, cartea lui Amin Maalouf poate fi citită și în cheie românească, unde problema (auto)exilării sau cea a corupției prezintă similitudini clare. Dar ceea ce Amin Maalouf are în vedere în special în „Dezorientații” este semnificația conflictului arabo-israelian, pe care îl prezintă ca fiind definitoriu pentru cele două civilizații. Aici aș remarca nivelul la care discuția despre problemele societății moderne europene poate ajunge în Franța. Ideile lui Maalouf, scriitor de origine levantină, sunt prețuite și discutate, iar autorul lor este celebrat prin poziții importante: membru al Academiei Franceze sau laureat al Prix Goncourt.

Fragmentul ales pentru ilustrare este unul care a devenit cu atât mai relevant în condițiile celor mai recente evoluții din Gaza, Israel și în general regiunea (re)devenită - sau mai degrabă mereu fierbinte - a Orientului Apropiat.

„Acest conflict care ne-a bulversat viața nu e o simplă dispută regională, ci mult mai mult. Nu e doar un conflict între două triburi înrudite răvăşite de istorie. E infinit mai mult. Este conflictul care, mai mult decât oricare altul, împiedică lumea arabă să progreseze, împiedică reconcilierea dintre Occident şi Islam şi trage lumea contemporană înapoi, spre tensiuni identitare, spre fanatism religios, spre ceea ce astăzi numіm ‘сіосnirea civilizațiilor’. Da, Naïm, sunt convins că acest conflict care ți-a distrus viața, ca și pe a mea, este astăzi răscrucea dureroasă a unei tragedii care depăşeşte cu mult generația noastră, țara noastră de baştină sau regiunea. O spun cu toată responsabilitatea: din cauza acestui conflict, omenirea a intrat într-o fază de regres moral, în loc să progreseze.

Să fie oare acesta momentul în care cad în capcana atât de frecventă în rândul poporului nostru, aceea de a acorda o importanță exagerată oricărui lucru care ne afectează direct? Adu-ți aminte cum râdeam altădată de cei care, la fiecare dispută între două sate de pe munte, speculau despre ce vor face americanii, ce vor spune francezii şi cum vor reacționa ruşii, de parcă restul lumii nu avea alte griji. Fiind istoric, conştient de relativitatea lucrurilor, m-am abţinut întotdeauna să spun, ba chiar să cred, că acest conflict din Orientul Apropiat a deturnat întreaga caravană umană.

Dar încercând să evit această capcană, risc să cad în cealaltă, cea a banalizării, rezumată de proverbul nostru: Ma sar chi, ma sar metlo. Îl spun uneori studenților mei, traducându-l în felul meu: ‘Tot ce se întâmplă seamănă inevitabil cu ceva ce s-a mai întâmplat’. Și îl combat ferm, pentru că realitățile de azi nu le oglindesc niciodată întru totul pe cele de ieri, iar asemănările sunt mai degrabă înşelătoare decât instructive.

În cazul ăsta, putem afirma fără teama de a greşi că, în istoria milenară a poporului evreu, anii 1940 ai secolului XX, care au marcat o tentativă de exterminare, înfrângerea nazismului şi crearea statului Israel, constituie deceniul cel mai dramatic şi mai semnificativ.

Tatăl tău ți-a spus asta în felul lui, iar eu sunt la fel de convins: când ne-am născut noi, tocmai avusese loc un cataclism, cu consecințe regionale şi globale, care, inevitabil, ne-au afectat viața, iar noi nu puteam face nimic pentru a-l evita.

Într-o lume ideală, lucrurile ar fi putut sta altfel. Evreii ar fi venit în Palestina explicând că strămoșii lor au trăit acolo cu două mii de ani în urmă, că au fost alungați de împăratul Titus și ca acum au decis să se întoarcă, iar arabii care locuiau acolo le-ar fi spus: ‘Desigur, intrați, sunteți bineveniți! Vom împărţi ţara: jumătate voi, jumătate noi’.

În lumea reală, acest scenariu era imposibil. Când au înțeles că imigrația evreiască nu era doar un flux de refugiați, ci o mişcare organizată pentru a lua în stăpânire țara, arabii au reacționat aşa cum ar fi făcut orice alt popor: au pus mâna pe arme pentru a o împiedica. Dar au fost învinși. De fiecare dată când a fost un conflict, au fost învinși. Nici nu mai știu câte înfrângeri au suferit deja. Ceea ce este sigur e că această succesiune de înfrângeri a destabilizat treptat lumea arabă, apoi întreaga lume musulmană. Destabilizare atât în sens politic, cât și în sens clinic. Nu poţi ieși nevătămat dintr-o serie de umilințe publice. Toți arabii poartă urmele unei traume adânci, iar eu nu mă exclud. Dar această traumă arabă, privită de pe celălalt mal, cel european, mal pe care l-am adoptat, nu trezește decât neînţelegere şi suspiciune.

În ‘pledoaria’ pe care mi-ai povestit-o, tatăl tău a pus degetul pe un adevăr capital: imediat după Al Doilea Război Mondial, Occidentul a descoperit ororile lagărelor, ororile antisemitismului; în timp ce, în ochii arabilor, evreii nu apăreau deloc ca civili dezarmați, umiliți, slăbiți, ci ca o armată de invazie bine echipată, bine organizată şi extrem de eficientă.

În deceniile care au urmat, diferența de percepție nu a făcut decât să se accentueze. În Occident, recunoaşterea monstruozității masacrului nazist a devenit un element esențial al conştiinţei morale contemporane, concretizat printr-un sprijin material și moral pentru statul unde şi-au găsit refugiu comunitățile evreiești martirizate. În schimb, în lumea arabă, unde Israelul câştiga victorie după victorie împotriva egiptenilor, sirienilor, iordanienilor, libanezilor, palestinienilor, irakienilor şi chiar a tuturor arabilor uniți, era imposibil sa ai o asemenea perspectivă.

Rezultatul, şi la asta voiam să ajung, este că acest conflict cu Israelul a deconectat arabii de conştiinţa mondială, sau cel puțin de cea occidentală, ceea ce e cam acelaşi lucru.

Am citit recent mărturia unui ambasador israelian despre cariera sa din anii 1950 şi 1960: ‘Misiunea noastră era delicată, pentru că trebuia să-i convingem pe arabi că Israelul e invincibil şi, în acelaşi timp, să-i convingem pe occidentali că Israelul e în pericol de moarte’. Cu timpul, putem spune că acestui diplomat şi colegilor săi le-a reuşit remarcabil această misiune contradictorie. Nu trebuie să ne mire, aşadar, că occidentalii şi arabii nu privesc la fel statul Israel şi traiectoria poporului evreu.

Dar, evident, nu abilitatea diplomaților explică această diferență de percepție. Există, obiectiv, două tragedii paralele. Chiar dacă majoritatea oamenilor, fie ei evrei sau arabi, preferă să recunoască doar una. Cum să le explici evreilor, care au suferit atâtea persecuţii şi umilințe de-a lungul istoriei şi care, la mijlocul secolului XX, au fost ținta unei tentative de exterminare totală că trebuie să rămână atenți la suferințele altora? Şi cum să le explici arabilor, care traversează astăzi cea mai întunecată şi umilitoare perioadă din istoria lor, care suferă înfrângere după înfrângere din partea Israelului şi a aliaților săi, că trebuie să țină cont de tragedia poporului evreu?

Cei care, ca tine și ca mine, sunt profund sensibili la aceste două ‘tragedii rivale’ nu sunt foarte numeroşi. lar ei sunt - noi suntem -, dintre toți evreii și arabii, cei mai trişti şi mai dezorientați. E drept că uneori îi invidiez pe cei care în tabăra lor pot spune fără nicio ezitare: ‘Să triumfe poporul meu, iar ceilalți să piară!’”

(fragment din romanul „Dezorientații” de Amin Maalouf, traducere din limba franceză și note de Alexandra Cozmolici, editura Polirom, Iași, 2025)