Noutăți la editura Corint, colecția „Istorie” 

Bucureștiul sub bombardamente (1941 - 1944), de Alexandru Armă

Multă lume crede că în București, cele mai mari calamități au fost cauzate de cutremure. Greșit. Capitala României a avut mult mai mult de suferit, ca număr de victime și ca pagube materiale, de pe urma bombardamentelor la care a fost supusă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Au contribuit la acest record sovieticii (cel mai puțin dintre toți), germanii și mai ales aliații anglo-americani. Cei mai mulți oameni pieriți într-un singur atac s-au înregistrat pe 4 aprilie 1944: 2.950 de persoane, potrivit datelor făcute publice atunci de guvernul Antonescu. La acestea se adaugă însă refugiații din Basarabia și Bucovina aflați în barăcile improvizate din triajul Chitila, în așteptarea repartizării în țară; 6.000, au estimat atacatorii anglo-americani. Oricum, ei au rămas în multe cazuri neidentificați și nenumărați - asta dacă nu încercăm să facem o macabră estimare după suprafața cu care s-au lărgit atunci cimitirele bucureștene. Numai Cimitirul Calvin de pe Șoseaua Giulești și-a adăugat în patrimoniu cu acel prilej aproape 6.000 de metri pătrați. Iar atacurile aliate au continuat lunile următoare, până la începutul lui august.

Războiul intrase în faza în care, simțindu-și parcă sfârșitul, căuta să omoare cât mai mulți civili, profitând de vidul moral instalat de ceva vreme și mai confortabil în mințile politicienilor și militarilor de toate orientările. În plus, în cazul României, problema a fost și că statul a schimbat alianțele, iar Bucureștiul s-a ales cu bombardamente proaspete din partea noilor inamici. Apoi, după aliați, a fost rândul germanilor. Aceștia aveau o experiență și mai rafinată la omorât civili, dar au avut mult mai puțin timp la dispoziție pentru a-și etala abilitățile macabre în România anului 1944.

În cartea lui despre „Bucureștiul sub bombardamente”, autorul trece în revistă cu acribie de documentarist toate aceste atacuri declanșate asupra capitalei de către inamicii statului român. Sunt notate orele, mărcile de avioane mortale, numele comandanților și aviatorilor ș.a.m.d. Concluzia e lăsată la latitudinea cititorului.

Cartea lui Alexandru Armă, aflată la a doua ediție, este complementară albumului de fotografii cu ravagiile bombardamentelor din București, apărut anul trecut la editura Vremea.

***

Războiul Uniunii Sovietice. Dezastru și triumf, 1941 - 1945, de Richard Overy

Britanicii au o pasiune pentru istorie - și până să apuc a fi criticat, pe bună dreptate, că enunț cu neglijență asemenea generalizări - mă grăbesc să vin cu câteva argumente care, deși nu mizez neapărat că vor convinge, măcar vor abate puțin atenția de la modul probabil stângaci în care mi-am început argumentația. De pildă, la ei la televiziune se fac documentare istorice serioase, savurate de public. Altfel spus, subiectele istorice „nu sunt grele”, nu sperie audiența. Dovadă în acest sens este chiar cartea de față, un rezultat al unei astfel de împerecheri între demersul istoric și documentarul de televiziune. Și nu e vorba de o excepție; îmi vine în minte și A History of Modern Britain a lui Andrew Marr, care e și ea tot un rezultat al unui proiect TV. Observați că aproape nici nu mai contează ce e „la bază” autorul - istoric sau jurnalist; important e că opera rezultată nu e doar una de popularizare a istoriei, ci una care chiar contribuie la discuția serioasă despre istorie. Pentru o asemenea stare de lucruri e nevoie de autori pasionați, dar și de cititori/ telespectatori pasionați, de care britanicii nu par a duce lipsă. În literatura lor mișună autorii de cercetări, de investigații, de monografii sau de sinteze - toate având ca obiect istoria. E și normal că în acest mediu apar piscuri precum Arnold Toynbee, Eric Hobsbawm, A.J.P. Taylor, Ian Kershaw, Tony Judt, Antony Beevor, Robert Conquest și, cu voia dumneavoastră, Richard Overy. Lista e departe de a fi completă, dar nu m-aș mira ca numele acestea să fie destul de familiare și în alte medii decât cele britanice - de pildă, în cel românesc.

În legătură strict cu volumul lui Richard Overy - pe a cărui autoritate în domeniul istoriei celui de-Al Doilea Război Mondial nu are rost să insist - aș menționa că e exemplul salutar al acțiunii profitoare a britanicilor atunci când li se oferă o oportunitate. Iar aceasta s-a numit perestroika și glasnost, cu aplicare la arhive. Cartea Războiul Uniunii Sovietice este rezultatul permisiunii accederii la arhivele sovietice din timpul lui Gorbaciov și Elțîn. Ea nu ar fi putut fi scrisă, așa cum a fost scrisă, nici înainte și nici după. Dar ce șansă că au existat istorici care au profitat de deschiderea temporară a acestei ferestre! Desigur, Richard Overy nu e singurul; mă gândesc de pildă la australianca Sheila Fitzpatrick (care are, aș adăuga, ceva sânge de istoric britanic prin venele ei academice).

La concret, cartea (și documentarul) despre Marele Război al Uniunii Sovietice, cum e rememorată conflagrația în istoriografia și propaganda sovietică și rusă, trecute și actuale, pornește de la ceea autorul numește faptul consacrat potrivit căruia efortul de război sovietic a fost cel mai important factor în înfrângerea Germaniei. În Al Doilea Război Mondial, pe nemți i-au bătut în principal rușii, spus mai pe șleau și simplificat. Deja s-ar putea discuta multe încă de acest stadiu incipient al lucrării, dar nu e cadrul aici. Mai departe, având în vedere acest punct inițial, cartea își propune să arate modul în care URSS a obținut victoria. Aici, a scris Richard Overy, consensul nu era nici pe departe conturat (la momentul apariției cărții) - și nici acum nu e mai clar. Desigur, volumul propune un răspuns, pe care cititorii sunt invitați să îl descopere.

Cartea Războiul Uniunii Sovietice. Dezastru și triumf, 1941 - 1945, editura Corint, 2025, este tradusă în limba română de Sorin Cristescu, cu o prefață de Petre Otu.

***

Războiul sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul, de Grant T. Harward

Schimbăm perspectiva, și de la unghiul defensivei ajungem la cel al ofensivei. Cartea lui Grant Harward se ocupă de felul în care a decurs cooperarea româno-germană în timpul campaniei militare împotriva URSS din anii 1941 - 1944. Autorul afirmă că „războiul sfânt al României”, de recuperare a teritoriului anexat de Moscova în anul precedent declanșării operațiunii Barbarossa, „s-a acomodat foarte bine” cu fondul ideologic al ofensivei germane descrisă drept „o cruciadă împotriva bolșevismului”. Departe de a fi un membru „reticent” al Axei, statul român a fost dimpotrivă, un aliat entuziast al Germaniei. Harward îl descrie pe soldatul român ca fiind puternic motivat pentru a se implica în ofensiva anti-rusă, în urma îndoctrinării sale insistente cu sloganuri naționaliste, religioase, antisemite și anticomuniste. Mai mult, motivarea a depășit cadrul militar, soldatul român fiind „motivat să comită atrocități”. „Soldații români au contribuit la reținerea și uciderea a zeci de mii de evrei sovietici de la est de Bug”, a scris autorul. După cum a explicat el în lucrare, a fost vorba de un cumul de reacții: pe de o parte, de acumularea unor frustrări succesive în urma pierderilor teritoriale umilitoare din 1940 (campania din est oferind astfel prilejul unei decompensări), iar pe de altă parte, de atmosfera politică tensionată din deceniul precedent - impregnată de aceleași discursuri naționaliste, antisemite, antibolșevice și misticoide - care aștepta doar o scânteie pentru a declanșa violențele - iar liderii politici și militari aflați în posturile de comandă nu au ezitat să o aprindă.

Autorul nu intră în detaliile funcționării mecanismului propagandistic prin care aceste rezultate au apărut. El estimează că moralul soldaților români „de a lupta și de a comite atrocități” a rămas la cote înalte până la Stalingrad, dar și după aceea, prin implicarea disciplinată a ofițerilor, care nu au permis ca moralul trupelor să se destrame. Cartea rămâne în esență o descriere acțiunilor militare române din timpul ofensivei antisovietice. Dar chiar și așa, ea reușește să nuanțeze și să relativizeze unele mituri de dinainte și de după 1989 privitoare la cooperarea României cu Germania nazistă. Prin ton și determinare, volumul chiar este provocator la adresa unei anumite comodități istoriografice românești „care durează de aproape opt decenii”, după cum scrie autorul. Cartea poate fi citită și complementar altui volum apărut la Corint în 2024, pe aceeași temă a colaborării româno-germane, și anume Frați de arme. Românii, germanii și Frontul de Est, de Perry Pierik.

Cartea Războiul sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul, editura Corint, 2024, este tradusă în limba română de Alina Pavelescu, cu o prefață de Mioara Anton.

***

Spionul lui Stalin. Viețile lui Guy Burgess, de Andrew Lownie

„Este un om de primă clasă și vă îndemn, dacă puteți, să-l puneți la încercare. A trecut prin rujeola comunistă, la fel ca atâţia dintre tinerii noştri inteligenți, şi a depăşit-o cu bine. Nimic nu este mediocru în ceea ce-l priveşte şi cred că s-ar dovedi un mare avantaj dacă s-ar alătura angajaţilor dumneavoastră.” Așa suna recomandarea șefului catedrei de istorie de la Cambridge, G.M. Trevelyan, în favoarea lui Guy Burgess, atunci când acesta din urmă a vrut să se angajeze la BBC, în 1935. Depășirea „rujeolei comuniste” se petrecuse însă într-un sens la care profesorul nu se gândise. Burgess nu devenise gratis imun la ea, ci ea și-l însușise cu totul pe Burgess. Comunismul devenise parazitul invizibil care luase complet forma „britanică” a gazdei sale.

Membru al Establishment-ului, cu porți deschise la BBC, în ministere și în cluburile elitiste londoneze, cu educație de top și proveniență genealogică respectabilă, Burgess era deja informator al sovieticilor când a ajuns la BBC. Și a rămas așa toată viața, cu excepția ultimilor ani pe care i-a petrecut ca refugiat în URSS, când au mai contat preponderent capacitățile sale de consilier, ci nu cele de colector și furnizor de informații secrete. El a făcut parte din celebra rețea de spionaj ”The Cambridge Five” (Donald Maclean, Guy Burgess, Harold ‘Kim’ Philby, Anthony Blunt şi John Cairncross), care între 1935 și 1955 au furnizat Moscovei date valoroase privind activitatea și deciziile guvernelor britanice. Cartea de față conjugă mai multe explicații pentru faptul că un astfel de personaj, aparent atât de tipic pentru vârful societății britanice, poate ajunge agentul rușilor. Una dintre preferatele mele este că o formă a urii de sine a elitelor saturate de propria condiție ajunge să fie trădarea și asocierea cu doctrina care chipurile se opunea burgheziei - și anume comunismul. Burgess și colegii săi de ‘ring’ au fost în fond victimele propagandei comuniste privind „plutocrația”, mai ales cea imperială, britanică, propagandă în plin avânt în anii indicați (cu o mică pauză de fațadă în timpul războiului, când Marea Britanie și Rusia Sovietică au fost aliate antigermane), pe fondul căreia și-au detestat și mai mult societatea în care s-au născut, trăiau și erau apreciați. Nu este, am spus, singura explicație, dar cititorul le poate descoperi singur pe celelalte, dintre care unele picante (cum ar fi rolul homosexualității în politica de vârf britanică din acel timp). Lectura este astfel garantat captivantă și facilitată suplimentar și de stilul de a relata lapidar și limpede al autorului.

Cartea Spionul lui Stalin. Viețile lui Guy Burgess, editura Corint, 2025, este tradusă din limba engleză de Adina Ihora, cu o prefață de Florian Banu.

***

Serviciul secret britanic în Războiul Rece. Amintirile unui spion, de John Sanderson și Miles Sanderson

Nu ne îndepărtăm foarte mult de tematica spionajului, dar schimbăm registrul abordării. Nu mai e vorba de o biografie, ci de o memorialistică specială. Spun specială pentru că volumul de care vorbim nu este nici jurnal, nici carte de memorii. El este scris de Myles Sanderson, fiul „spionului” John Sanderson, personajul central al lucrării. Fiul s-a bazat pe confidențele tatălui și pe cele două valize de documente pe care tatăl le-a umplut în cursul vieții și care au fost deschise doar după moartea sa. Nu este nici pe departe un procedeu inedit; pe moment, un exemplu asemănător îmi vine în minte prin cartea „de memorii” scrisă de fiică pe baza documentelor lăsate de tată: Viorel Virgil Tilea, Envoy Extraordinary: Memoirs Of A Romanian Diplomat, Haggerston Press, Londra, 1998. În ambele lucrări, despre personajul central se vorbește la persoana a treia, deși el este autorul acțiunilor descrise. Este o modalitate de păstra permanent în atenție faptul că relatarea nu îi aparține, oricât de intim poate părea povestitorul cu evenimentul redat.

Grosul carierei lui John Sanderson se petrece în timpul Războiului Rece, așa cum o arată și titlul volumului, dar ea începe odată cu cel de-Al Doilea Război Mondial. Ce sare în evidență la modul în care John Sanderson și-a îndeplinit sarcinile - în contrast cu spionul de mai sus, Guy Burgess, este atașamentul său pentru familie. Sanderson și-a purtat familia cu el, de-a lungul misiunilor pe care le-a primit, fiind un soț și un tată atent și grijuliu, care încerca să aducă constant în viața de familie zâmbetul și buna dispoziție.

Iar misiunile lui John Sanderson au fost variate, inclusiv din punct de vedere geografic. Pentru cititorul român o rezonanță aparte o pot stârni mandatele sale din Bulgaria, sora de suferință a României pe parcursul procesului de comunizare de după război. Alte regiuni sau țări în care a fost trimis au fost, printre altele, Cipru, Turcia, Egipt, Franța sau Germania. Ultima sa misiune a fost după 1989, pe când era pensionat, în Iugoslavia; britanicii își amintiseră de el că avea o expertiză importantă pe zona balcanică.

Cartea Serviciul secret britanic în Războiul Rece. Amintirile unui spion, editura Corint, 2024, are o Prefață semnată de Mihai-Răzvan Ungureanu. Traducătorul ei din limba engleză, Alin Ionescu, a furnizat în același timp un corp consistent și competent de informații care pun în context cele relatate în carte și fac lectura mai accesibilă.