„Înpoiezirea” lui Nichita

Teza profesorului Christian Crăciun din recenta sa carte despre opera lui Nichita Stănescu (Anatomia și fiziologia lui A, cu o prefață de Vianu Mureșan, Eikon, 2024) este că poetul și-a trăit poezia până la transfigurarea supremă, de dincolo de fizic și mundan. El observă un crescendo în înstrăinarea poetului de această lume și de condiționările ei - inclusiv de cea lingvistică, pentru că, spune criticul, în poemele târzii Nichita Stănescu ajunsese să-și asume riscul de a vorbi în altă limbă, în cea a transfigurării sale - și de a nu mai fi astfel înțeles de nimeni dintre prietenii și contemporanii săi.

Această autocombustie poate fi una mistică, religioasă - și profesorul Crăciun pune în evidență dovezile în acest sens. Este o „schimbare la față” a trupului-cuvânt intrând în transcendent. Dar transformarea poate fi interpretată și drept una filosofică, de integrare în nimicul-tot primordial - și semne sunt și în acest sens, decelabile desigur și în carte. Până la urmă însă, dacă e să poarte un nume, metamorfoza lui Nichita Stănescu ar putea fi și una sui generis poietică, lasă să se înțeleagă profesorul Crăciun, în sensul că este o transformare personală, o creație de sine, a sinelui. La finalul lecturii, lăsată ușor într-o astfel de stare de imponderabilitate hermeneutică, natura transfigurării sale pare, paradoxal, și mai limpede.

Un lucru este clar însă, transpare din eseul domnului Crăciun: chiar dacă după ceea ce urmează Nichita Stănescu a bâjbâit - dar a bâjbâit bine, organizat, până ce a găsit - despre ceea ce l-a amprentat dintru început impresiile lui au fost ferme și constante. Nașterea, apariția, existența au fost un deranj, o perturbare, o complicație inutilă. Găsesc edificatoare în acest sens următoarele versuri citate în carte: „De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?/ atât de păcătoși să fim noi încât să fim nevoiți să avem/ speranţe, pentru frumusețe/ și pentru duioșie, ochi,/ și pentru alergare picioare?/ Atât de nefericiți să fim noi/ încât să trebuiască să ne iubim./ Atât de nestabili să fim noi/ încât să trebuiască să ne prelungim/ prin naştere/ tristeţea noastră urâtă şi dragostea noastră înfrigurată?” (din poemul Nedreptate, ciclul Măreția Frigului).

Orice carte despre opera lui Nichita Stănescu este un memento că în peisajul particular al lumii noastre, oricând poate să apară un semn de dincolo. Ce rol a avut - în stimulare și înăbușire, deopotrivă - regimul politic în care a trăit poetul? Ce rol a avut secolul în care a trăit? Ce rol a avut continentul în care s-a născut? Nici unul - sau insignifiant de mici, tinde să răspundă cartea profesorului Crăciun. Oricum ar curge lumea, de la început la sfârșit sau invers, Nichita Stănescu ar fi pășit în Etna lui clocotindă, precum Empedocle odinioară, convins de destinul său de zeu.