Festivalul Wagner de la Bayreuth (2)

Tristan şi Isolda de Richard Wagner este imnul iubirii, muzica cea mai senzuală pe care mi-a fost dat să o ascult, expresia supremă a pasiunii ce se împlineşte prin moarte. Puţin din toate acestea a mai rămas în spectacolul pus în scenă de regizorul Christoph Marthaler cu decorurile si costumele Annei Viebrock şi condus de dirijorul Peter Schneider. Primul act se petrece într-o anostă cabină de vapor cu un cer înstelat deasupra scenei. Actul al II-lea are loc într-o banală sală de aşteptare iar cei doi îndrăgostiţi cântă cea mai pare parte a duetului lor stând alături pe o bancuţă de lemn, cu faţa spre public, fără să se atingă. Iar ultimul act il urmărim într-un oribil salon de spital unde Isolda îşi cântă minunata şi sfâşietoarea moarte întinsă pe un pat de metal din care trupul lui Tristan tocmai s-a prăbuşit zăcând, fără viaţă, pe podea. Viziunea regizorala este anti-romantică şi impersonală, direcţionată parcă împotriva muzicii care are numai de suferit. Căci ternul şi banalul ce se oferă ochilor ajunge din păcate şi la urechile celor sosiţi la Bayreuth să asculte în templul muzicii wagneriene o bogăţie de culori, expresivitate, sugestie, pasiune devastatoare, suferinţă fără de margini, voluptate carnală…..a muzicii scrisă de genialul compozitor pentru această tragică poveste de dragoste. În viziunea dirijorului Peter Schneider, partitura lui Wagner sună corect şi…atât.

Aş spune din nou, sună anti-romantic şi impersonal. Partitura pare a-l lega pe dirijor de pămanteanul şi concretul pupitru din faţa orchestrei nelăsandu-l să viseze, să-şi ia liber zborul, să uite de tot şi de toate dăruindu-se actului interpretativ mai mult cu sufletul şi cu inima decât cu mintea. Mai ales in ultimul act, orchestra prea puternică a acoperit de prea multe ori scena. În rolul titular, soprana suedeză Irene Theorin se mişcă lejer dând o atenţie deosebită detaliilor de limbaj corporal. Vocea este frumoasă, uşor forţată în registrul acut, cu o gamă expresivă şi coloristică destul de limitată, fără explozii dramatice dar şi fără momente de exaltare. Sunt convinsă că Irene Theorin poate întrupa mai mult decât o Isoldă corectă şi credibilă, cu punctaj uşor peste medie. Marile probleme de dicţie privează muzica de aportul expresiv al textului. Din rolul Tristan interpretat de Robert Dean Smith fiecare cuvant pleacă spre public într-o dicţie impecabilă. Tenorul american cântă inteligent, îşi dozează perfect resursele până la ultima notă din spectacol. Este dramatic şi liric, după cum o cere partitura. Cronicarii au scris că dă glas unui tenor wagnerian fără să aibă o adevărată voce de… tenor wagnerian. Se refereau probabil mai ales la forţa extraordinară a unei astfel de voci! Pe mine însă Tristan-ul lui Robert Dean Smith m-a multumit, şi vocal şi scenic. Distribuţia spectacolului a fost completată de Michelle Breedt ( Brangäne), Robert Holl( Regele Marke), Jukka Rasilainen (Kurwenal) toţi cu frumoase evoluţii vocale şi scenice.

Am fost foarte curioasă să citesc cronici făcute de colegii germani la spectacolul cu Maeştrii cântăreţi din Nürenberg în viziunea Katharinei Wagner pentru a-mi verifica propriile păreri. În mai toate titlurile sunt menţionate huiduielile şi protestul publicului faţă de o producţie cu care nimeni nu vrea să se obişnuiască.


Nici nu se putea altfel. Acord acestui comentariu doar puţine cuvinte:celebrii maeştrii cânăreţi nu mai sunt… maeştrii cântăreţi ci… pictori de stradă; tânărul Walther von Stolzing nu doreşte nici el să cânte – e doar pictor rebel ! - ci pictează adică vopseşte cu o pensulă uriaşă tot ce îi iese în cale – un pian, un violoncel, trupul Evei – trântind histeric găleata lui cu var oriunde şi oricând şi, desigur, stropind şi murdărind totul în jur; în actul al II-lea înainte, în timpul şi după serenada lui Sixtus Beckmesser mulţimea de pe scenă aruncă şi se bate cu pantofi iar în final o ploaie de adidaşi inundă scena.

Strănepoata compozitoruzlui, tânăra Katharina Wagner a citit atent şi a interpretat în manieră proprie cuvintele pe care cândva, marele compozitor se pare că le-a rostit „Kinder! Macht Neues!“ Copii, faceţi ceva nou ! Noul Katharinei Wagner este însă contra naturii, obraznic, distructiv, fără conţinut şi idei clare, spectacol respingător şi cu totul lipsit de bun simţ, o provocare cu rezultat uşor previzibil, un refuz total şi furios scontat, aşteptat şi chiar… savurat cu voluptate. Nici interpretarea muzicală nu se poate ridica în aceste condiţii, la cotele artistice uriaşe cu care ne-au obişnuit spectacolele de până acum – aceasta este cea de a 12-ea versiune scenică de pe scena teatrului de la Bayreuth – căci nici cântăreţii nu se simt prea bine în contextul dat. Totuşi! Marele câştigător al serii a fost corul excepţional pregătit de Eberhard Friedrich. Pe locul doi s-a plasat Norbert Ernst în rolul lui David, convingător, colorat şi decent atât în cânt cât şi în mişscare. Alan Titus în rolul lui Hans Sachs a avut mari probleme cu textul dar vocea lui de bariton a sunat plin şi cald. Michaela Kaune nu a fost nici vocal nici scenic Eva aşteptată şi dorită de publicul cunoscător. Adrian Eröds şi-a marcat debutul pe scena de la Festspielhaus în rolul Beckmesser, pe care l-a abordat sensibil şi tragic în ciuda imaginii-caricatură grotescă pe care i-a rezervat-o regia. Parcă cerându-şi scuze, dirijorul Sebastian Weigle a eliminat din interpretarea sa orice urmă de exaltare, patetism sau sublimare concentrându-se pe detaliile care, prea explicit evidenţiate, taie din avântul şi măreţia muzicii.

Tot din presă am aflat un amănunt şocant: această producţie cu Maeştrii cântareţi strică pur şi simplu…piaţa neagră a festivalului de la Bayreuth. Unul dintre vânzătorii de bilete la negru declară că dacă ar fi să-şi câştige pâinea speculând bilete la Tristan si Isolda şi mai ales la Maeştrii cântareţi în viziunea Katharinei Wagner … ar muri de foame. Supravieţuiesc însă şi în acest sezon 2009 mai ales datorită imensei cereri de bilete pentru Parsifal !

De ce, veţi afla în episodul următor.