Pe scurt:
Ascultă Radio Romania ActualităţiAscultă Live Acum: DE LA "-" LA "+" INFINIT (R) Joi, 07 Iulie

Cele mai citite

Articole recente

Emisiuni

Autor

George Popescu

23 Februarie 2021
Vizualizari: 1012
Comentează add

Invitat: dl. prof. dr. Bogdan Murgescu – Universitatea din Bucureşti

"Incapacitatea de plăţi a României" "Incapacitatea de plăţi  a României" - Conține audio

george-popescu

Credit: monitoruldegalati.ro    

Crizele financiare au fost consemnate la tot pasul prin istoria omenirii. Pentru a ne face o idee, de la Imperiul Roman până în ziua de azi şi probabil că vor continua ciclic, în sinusoidă sau în zig-zag.

 

Adevărate năpaste ale unei conduceri politice de la un moment dat, crizele de plăţi externe prin care au trecut aproape toate statele cu excepţia – până acum – a Americii şi Marii Britanii au avut la bază diferenţele dintre ceea ce ţi-a imaginat o elită conducătoare şi ceea ce s-a regăsit pe tabla de joc sau în lumea reală.

 

Factorii care produc aceste crize sunt nenumăraţi, însă deciziile greşite le susţin, amplifică şi sunt urmate de consecinţe teribile pentru cei puşi să le plătească.

 

După Adrian Vasilescu, cunoscut exponent public al BNR, în istoria contemporană a României au fost înregistrate două astfel de situaţii-limită.

 

În anii 1933 şi 1982.

 

Desigur nici domnitorii Ţărilor Române n-au fost ocoliţi de lipsa de lichidităţi, ba am putea spune că lipsa banilor le-a scurtat domniile sau capetele în multe cazuri.

 

Mai aproape de timpurile moderne, în 1864-1866 sau 1899-1901 conducerea politică a ţării a avut de înfruntat crize financiare.

 

Cauzele obiective ale crizelor financiare, cel puţin pentru cea care ne interesează au fost în ordine aleatorie: dispariția unor resurse umane și de producție, emiterea banilor fără acoperire, haos în relațiile economice, supraproducție, respectiv scăderea dramatică a cererii, speculații la bursă, amestec politic la nivel înalt în afacerile bancherilor, salvarea băncilor cu bani de la buget sau din împrumuturi garantate de stat.

 

Consecinţe ale crizei financiaredin 1929-1933 cu apogeul încetarea plăţilor externe către creditori:

 

peste 500 de fabrici au dat faliment și astfel 60 000 de muncitori au intrat în șomaj.

 

Prețurile la produsele agricole au scazut cu 60-70% și cu ele au scăzut și încasările la buget și cheltuielile statului.

 

Industria a cunoscut o scădere de 50%.

 

Deși producția agricolă a crescut cu 30%, din cauza scăderii prețurilor veniturile au scăzut cu 55% .

 

Prețul grâului nu acoperea nici măcar cheltuielile necesare recoltării.

 

Agricultorii ardeau grânele și  aruncau alte produse pentru că nu aveau cerere sau pentru că era prea scump să le recolteze şi producă.

 

Peste 2,5 milioane de agricultori aveau credite la banci sau la cămătari.

 

Reducerea salariilor cu 10% în 1931, urmata în 1932 și 1933 de alte reduceri salariale.

 

Creșterea taxelor pe bunurile de consum și a impozitului pe salarii.

 

Creșterea șomajului la un nivel alarmant.

 

Apariția falsificatorilor de monedă națională și straină și a hoților “la drumu’ mare”.

 

Apariția cămătarilor, majoritatea evrei, care cereau dobânzi enorme.

 

Creșterea deficitului bugetar.

 

Exportul de grâu și petrol scade cu 58%.

 

La finalul crizei, în anul 1933, în România erau oficial 32.000 de şomeri, însă unele surse arată neoficial că au fost de zece ori mai mulţi.

 

Foarte multe sinucideri în rândul celor care au contractat credite și nu le mai puteau rambursa.

 

Înainte de toate, efectele acestei crize majore a fost cauzată de interconectarea economiei româneşti la cea mondială.

 

Capitalurile străine investite în România interbelică au fost peste cele autohtone la momentul crizei.

 

Bugetul de stat a rămas deficitar timp de trei ani consecutiv, apelându-se la sporirea fiscalitaţii, în paralel cu refinanţarea deficitului prin angajarea a mai multor credite de restabilizare.

 

În zona circulaţiei monetare, criza creditelor a dus, în vara anului 1931, la prăbuşirea unor bănci mari, ca Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Bercovits sau Marmorosch Blank.

 

„Activele nocive” (sau „putrede”, cum li se spunea atunci) au fost preluate de Banca Naţională, fiind transferate apoi statului şi altor bănci.

 

Au constituit circumstanţe agravante şi datoriile din trecut sau efortul financiar al statului român în timpul Primului Război Mondial, apoi în situaţia dificilă de a face împrumuturi cel puţin trei pentru Reîntregire, controversata problemă a restituirii daunelor de război din care România nu a obţinut decât cel mult zece la sută.

 

(Din cele 72 de miliarde lei aur, învinşii şi învingătorii au redus suma ce o aveam de primit la 31 de miliarde lei aur, iar după plata arieratelor noastre de război, inclusiv pentru proprietăţile foştilor adversari – Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria - în România Mare s-a ajuns la procentul minim menţionat)

 

Politica de austeritate promovată de liberalii lui Ionel Brătianu a dat rezultate, în sensul că până la 1928, au fost lichidate toate datoriile războiului şi ale Refacerii.

 

Şi cu preţul devalorizării monedei româneşti care nu a mai avut puterea de la începutul secolului, acoperită în aur. Leul s-a devalorizat în zece ani de 40 de ori cu efecte dramatice asupra nivelului de trai al populaţiei şi creşterea pentru devize convertibile sau valută forte.

 

Facem o paranteză aici pentru a oferi câteva informaţii necesare înţelegeri legăturii banilor cu dezvoltarea unei ţări.

 

Între 1900 şi 1914, România era socotită o ţară bun-platnică. Era continuarea tradiţiei inaugurate de guvernele de dinainte care s-au bazat pe împrumuturi externe pentru finanţarea unor proiecte importante de dezvoltare. Construcţia de căi ferate, apărare – Cetatea Bucureştilor, construcţia de edificii publice şi administrative, domeniu în care eram abia la început.

 

Producţia de cereale şi vânzarea petrolului aduceau venituri substanţiale care se constituiau în garanţii pentru împrumuturi externe, oferind o bonitate confortabilă.

 

Balanţa comercială activă a cunoscut în perioada menţionată excedente cu excepţia a doi ani secetoşi, statul obţinând din comerţul exterior un miliard de lei aur.

 

Dacă se ia în considerare că valoarea unui kilogram de aur valora la 1900, 3. 100 de lei reţinem câteva investiţii făcute în epocă şi considerate necesare:

fortificaţiile din jurul Capitalei şi restul ţării: 43.333 kg; cheltuieli cu episcopii, biserici şi mânăstiri: 3.167 kg; universităţi, facultăţi şi institute din Bucureşti şi Iaşi: 4.092 kg; construcţia Teatrului Naţional din Bucureşti: 407 kg; Palatele regale din Bucureşti, inclusiv Cotroceni şi rezidenţa regală din Iaşi: 1.483 kg; clădirea Ministerului Agriculturii: 435 kg; Palatul Poştelor: 1.750 kg; Palatul de Justiţie: 2.165 kg aur.

 

România îşi finanţează procesul de dezvoltare cu împrumuturi luate de pe pieţele internaţionale. În timpul domniei lui Carol I, guvernele s-au împrumutat îndeosebi în Germania – cel mai cunoscut consorţiu Diskonto Gesellschaft.

 

Acesta reţinea dobânzi pe capitalul circulant de 8 până la 12 la sută faţă de 3-4 la sută în Occident - ceea ce a avut un impact puternic asupra Vechiului Regat. Pe lângă dobândă, creditorii externi cereau acces la resurse şi în diverse ramuri ale economiei.

 

După Marele Război, un şoc puternic a fost resimţit în urma pierderii rezervei de aur de 93 de tone - trimisă în Rusia şi nerecuperată din URSS.

 

Leul de la paritatea de unu la unu cu francul ajunge să valoreze de patru ori mai puțin decat moneda franceză, în condițiile în care și aceasta se devalorizase.

 

În 1928 guvernarea este preluată de ţărănişti, după ce viziunea îngustă a liberalilor şi-a arătat limitele.

 

Noua putere vine cu o viziune total diferită. Încurajează capitalurile străine, elimină mare parte din barierelor tarifare şi contractează împrumuturi străine.

 

E o deschidere importantă, dar criza venise, România avea nevoie de finanţare şi trebuie să facă concesii importante.

 

În lucrarea „România şi Europa. Acumularea Decalajelor”, invitatul nostru, dl. prof. dr. Bogdan Murgescu aminteşte de apariţia unui consilier tehnic francez la BNR, cu drept de control asupra plăţilor. Practic, era un supervizor străin.

 

Revenind la criza financiară în ultumul ei an, efectele se transmit cu multă violenţă printre cei aflaţi în situaţia disperată de a fi lipsiţi de lichidităţi, după reducerile veniturilor în trei rânduri (1931;1932; 1933) sau cunoscutele „curbe de sacrificiu”.

 

„Ora decăderii – Ministrul de finanţe al României mari aleargă acum cu pălăria în mână ca să cerşească iertarea străinilor, iar străinii toţi, şi cei din Franţa, şi cei din Germania, şi cei din Anglia, şi cei din Belgia şi cei din Italia îi întorc spatele...

În toate zilele primim plângeri care au accentele deznădejdii. În fiecare zi se sinucide un pensionar care nu mai are ce mânca; în fiecare zi scrisorile anunţă că birnicii refuză să mai plătească dările; în fiecare zi, din diverse puncte ale ţării, plutonierii reangajaţi în jandarmerie ne povestesc lucruri pe care mă abţin a le povesti. Ei bine, către care prăpastie este împinsă ţara. Astăzi mai curg încă lacrimile, dar mâine, când ochii vor seca, ce va mai curge?” („Universul”, 23 octombrie 1933). Un fragment din multele articole de atitudine scrise de Constantin Bacalbaşa.

 

Dacă în anul 1921, datoria externă a României se ridica la 9 miliarde de lei aur, sumă care nu a mai fost plătită din cauza Marii Depresiuni şi a acordurilor cu terţi, la 1 aprilie 1938, serviciul datoriei externe se ridica la 78,39 miliarde de lei sau peste 350 de milioane de dolari SUA cu o rată de schimb reală de 223 de lei pentru un dolar.

 

În principiu, a fost o scădere faţă de datoria înregistrată între anii 1931-1933 graţie promovării unor reglementări pe cale legislativă luate iniţial de naţional-ţărănişti şi continuate apoi de guvernul liberal Tătărăscu, între care conversia datoriilor agricole sau preluarea unei mari părţi a împrumuturilor făcute de ţărani de către stat, prin Banca Naţională.

 

Este interesant că chiar şi după apariţia primelor semne ale depresiunii economice, un lider important al partidului aflat la putere şi ministeriabil, Ion Mihalache îndemna ţăranii să se împrumute.

 

Acesta îi sfătuia pe ţărani să se arunce în braţele băncilor pentru că „agricultura nu se mai face azi numai cu oasele. Trebuie să ne grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. Credit, organizare şi educaţie sunt Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh al agriculturii române“.

 

În anul 1935 tratativele autorităţilor guvernamentale române şi finanţatorii francezi  - preşedintele Misiunii Economice Franceze în România 1927-1933, prof. Charles Rist - au dat ceva rezultate în prelungirea termenelor de restituire a creditelor angajate de România, însă amânarea aceasta a fost dată peste cap de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

 

În ceea ce priveşte cea de-a doua intrare în incapacitate de plăţi externe a României, cea din 1982, cauzele nu au fost mult diferite.

 

Şi aici, criza de plăţi s-a suprapus peste o recesiune îndelungată cu cea din Occident, România având angajate credite cu dobânzi mici, de 1, 2 până la 4 la sută pe termene mari – zece, maximum 15 ani contractate în deceniul precedent.

 

Împrumuturi necesare investiţiilor în capacităţi de producţie din domenii importante cel puţin pentru autorităţile din epocă: industrie grea cu siderurgia, prelucrarea ţiţeiului, în cea mai mare parte importat de la partenerii arabi, îmbunătăţiri funciare, irigaţii în agricultură, în industria chimică, electrificarea căilor ferate, sectorul energetic – construcţia de hidrocentrale şi necesităţi de capital edilitar.

 

Împrumuturile au totalizat 11 miliarde de dolari şi au fost contractate atât de la instituţii financiare suprastatale gen FMI şi Banca Mondială, cât şi de la creditori privaţi din Occident.

 

Odată cu instalarea recesiunii economice în lumea de dincolo de Cortina de Fier, creditorii au început să preseze pentru înapoierea banilor şi a dobânzilor.

 

Termenele de plată se înmulţeau, scadenţele erau din de în ce mai mici, iar investiţiile erau în mare parte fie neîncheiate, fie produceau mărfuri industriale care nu-şi mai găseau o piaţă de desfacere sau unele debuşeuri cu pierderi, astfel că banii aşteptaţi nu mai soseau la timp.

 

În anul 1981, creditorii au ridicat miza, mărind dobânzile la împrumuturi ajungând de la 4 la 16 la sută îndreptând economia României spre declararea falimentului din cauză că statul român ajunsese în situaţia de rău platnic şi de neîncredere.

 

Negocierile pentru refinanţarea creditelor n-au dat rezultatele aşteptate de Bucureşti, astfel că autorităţile din epocă au fost obligate să impună raţionalizarea consumurilor de orice fel, produsele petroliere şi cerealele alături de orice produs agricol vandabil la export să constituie mijloace prin fructificare la export pentru devize convertibile.

 

Această situaţie prelungită pentru următorii şapte ani a sleit atât capacitatea economică a României, forţa de muncă, cît şi moralul populaţie.

 

E drept, datoria externă a fost plătită integral şi a totalizat 24 de miliarde de dolari, însă preţul a fost imens. A fost pierdut tempoul pentru retehnologizarea economiei româneşti, atât de necesară pentru păstrarea pieţelor de desfacere greu cucerite în deceniile anterioare.

 

Invitaţii noştri vorbesc despre această mare eroare politică a regimului de la Bucureşti.

 

De asemenea trebuie reţinut că acordarea creditelor din sursă externă României au avut aproape întotdeauna condiţionări economice şi politice, un subiect ce ar merita un tratament separat.

 

Dacă România nu a putut evita starea de incapacitate de plăţi externe în mai multe rânduri în istoria sa modernă, totuşi a fost singura ţară din lume care nu a mai avut pentru timp scurt, ce-i drept, nici o datorie externă.

 

Contribuţii editoriale: dl. prof. dr. Ilie Şerbănescu cu câteva opinii asupra situaţiei României la momentul crizei plăţilor din 1982. Un interviu de Mirela Băzăvan.

 

Regia de montaj: Radu Sima şi Georgeta Ruse

 

Regia de emisie: Costin Iorgulescu şi Adriana Anica

 

 

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 22 februarie 2021 (integral)

 

 

Emisiunea "Istorica"  se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00. 

 

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro 


Etichete crizăcrediteîmprumuturidobânzirăzboieşalonaretermene de platăRomâniaGermaniaFranţaParisdatoriiincapacitate de platăRomâniaBucureştiIaşiaurleuvalută fortedevize convertibilebalanţărecesiuneausteritateraţionalizareefortplăţiconversie

Articole cu teme similare:

Recomandarile editorului:

X

Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene participã la o dezbatere Eurovision, la Parlamentul European - Video Live