Fobia unor britanici faţă de imigranţi are un precedent

Aparent, ceva nu corespunde în toată agitaţia din Marea Britanie privind imigranţii cu imaginea de naţiune cosmopolită a societăţii englezeşti.

Cel puţin în Londra, dar şi în alte zone din Regatul Unit, imigranţii sunt întâlniţi peste tot: dimineaţa, ca şi “commuters” - navetişti - cot la cot cu englezii blonzi sau roşcaţi, înghesuiţi în trenurile aglomerate spre centru. În magazine, la spectacole sau la serviciu. Ca şi patroni de mici afaceri de cartier care nu numai că vând una-alta, dar îşi şi cunosc clienţii şi îi întreabă de copii.

Am întâlnit un emigrant din Pakistan undeva în Wimbledon, zonă din Londra considerată mai răsărită, care ţinea un magazin de băuturi. Omul se străduia să cumpere an de an licenţa de a comercaliza alcool inclusiv după anumite ore. Părea astfel a fi uneori foarte util unor vecini şi de aceea cred că era şi foarte apreciat de ei.

Şi totuşi, articolele şi discursurile politice legate de “pericolul imigranţilor” par să găsească ecou tocmai la acest public cu o enormă, istorică experienţă în asimilarea nou-veniţilor. De ce e aşa eficient discursul anti-imigranţi?

"Instalatorul polonez"

El vine pe un teren pregătit încă de acum zece ani, când primul val de muncitori din estul Europei a ajuns în Marea Britanie. Fenomenul a fost numit generic “instalatorul polonez”, pentru că aproximativ jumătate dintre nou-veniţi erau polonezi.

Numele nu i l-a dat un englez, ci francezii, dar a fost popularizat mai cu seamă pe malurile Tamisei. “Instalatorul polonez” denumea muncitorul din est venit în Anglia la muncă şi dispus în general să accepte salarii mai mici decât britanicii, la o calificare similară. De pildă, 6 lire pe oră pentru un britanic erau sub standard, dar pentru un imigrant era un venit acceptat în marea majoritate a cazurilor.

Atunci, prin 2004-2005, s-au exersat prima oară expresiile de tipul “invazia de mână de lucru ieftină” sau “valul de imigranţi”. Tot atunci s-a vorbit pentru prima oară de cele “30 de milioane de români şi bulgari care teoretic ar invada Marea Britanie” dacă ar avea drepturile polonezilor.

Marea supărare a celor ce vehiculau aceste stereotipuri era legată de numărul mare de “instalatori polonezi” - care până la urmă nu s-a dovedit nici pe departe atât de mare - şi mai ales de faptul că muncitorii nou-veniţi trăgeau în jos media salariilor.

"Eu rămân acasă, veniţi voi în masă"

Unii au părut să interpreteze campania anti-imigranţi din Marea Britanie ca fiind una anti-poloneză. Aşa au apărut în Europa posterele cu un fotomodel polonez de 21 de ani, îmbrăcat în salopetă de instalator, pe care scria “Eu rămân acasă, veniţi voi în masă în Polonia”.

Versiunea feminină a anti-campaniei era cu o tânără pe post de baby-sitter pe al cărei poster se putea citi: “Polonia: Veniţi aici, vă aştept”. Mai recent, şi un ziar de la Bucureşti a lansat o campanie similară cu cea a polonezilor de acum opt ani, prin care britanicii sunt invitaţi “să invadeze România”.

Experienţa “instalatorului imigrant” nu este nouă pentru britanici, în schimb românii şi bulgarii ar putea lua aminte la experienţa poloneză în acest domeniu.

Ce e totuşi nou?

Ce a apărut în plus în agitaţia anti-imigranţi de acum faţă de perioada 2004-2005 este implicarea unor parlamentari ai coaliţiei de guvernare şi a unor ziare “serioase”, nu tabloide.

Guvernul de la Londra pare să fi înţeles că în noul context economic, mai precar decât acum zece ani, este bine să nu îi lase opoziţiei toate gloanţele anti-imigrare.

Şi probabil după el, şi ziarele conservatoare nu au mai vrut să lase tabloidelor monopolul pe un subiect gras şi deja verificat.

Citiţi şi cum au aşteptat pe 1 ianuarie unii ziarişti britanici "Armaghedonul imigraţiei".