Ziua Holocaustului în România
Preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Aurel Vainer despre semnificațiile Zilei Holocaustului în România.
Articol de Angela Cerven, 09 Octombrie 2015, 10:53
9 octombrie este Ziua Holocaustului în România.
Aceasta marchează începutul, în 1941, a deportărilor forţate în Transnistria. Atunci, au murit peste 400 000 de evrei şi aproximativ 25 000 de romi.
Aceştia au fost omorâţi sau şi-au pierdut viaţa din cauza epuizării, frigului, foamei sau a bolilor arată raportul din 2004 al Comisiei pentru Studierea Holocaustului din România.
Holocaustul a fost recunoscut de autorităţile române în 2004, pe baza concluziilor formulate de comisia specială pentru studierea deportărilor din timpul celui de-al doilea război mondial, comisie condusă de laureatul premiului Nobel Ellie Wiesel.
Preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Aurel Vainer puncteaza semnificatiile Zilei Holocaustului în România.
Aurel Vainer: Este un demers al societăţii româneşti pentru a reaminti mereu o experienţă istorică tragică, dramatică cu pierderi de multe vieţi omeneşti. Au fost persoane ucise din motive etnice, rasiale, evrei şi romi. Este un efort continuu de a se transmite cunoştinţe despre cele întâmplate în Holocaust. Se acordă o importanţă cu totul specială educaţiei pentru că, foarte mult timp, în cunoaşterea istoriei României nu au fost premise cunoştinţe despre Holocaust. A fost ceva neamintit. Începând cu 2004 când s-a recunoscut oficial de statul român este o schimbare.
Nu trebuie să uităm, că cele întâmplate au fost în România, ţară în care trăim, şi care a fost condusă atunci de mareşalul Antonescu, de mişcarea legionară care a fost implicată în mai multe evenimente dramatice. Să nu uităm că au existat Pogromul de la Iaşi, Pogromul de la Dorohoi, Pogromul de la Galaţi. Lucrurile au avut o derulare în timp. Ele sunt, în special, rezultatul, sentimentelor antisemite şi xenofobe. Este cel mai rău lucru să trăieşti ca om şi să ai în tine acest gând de diferenţa până la ură a unuia faţă de celălat. Ceea ce facem noi şi se face în România este să reamintim Holocaustul, să arătăm tragedia pentru că nu a fost numai o tragedie a noastră.
Gândiţi-vă ce înseamnă pentru o familie în care un bunic, străbunic, tată a participat la cruzimile care au avut loc. Nu e uşor. E dureros. Te doare şi pentru tine şi pentru el. Dar istoria e istorie. Trebuie să o cunoaştem şi să recunoaştem că a existat acest lucru. Avem multe dovezi.
Eu cred însă că noi, ca cetăţeni ai unei Românii democratice, e bine să păstrăm memoria Holocaustului şi să acţionăm pe toate căile pentru a fi împreună şi a nu ne găsi motive, spun un termen popular, de râcă. Nu avem de ce. Nu avem de împărţit nimic.
Din punctul meu de vedere, că preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România şi ca deputat care reprezint minoritatea naţională evreiască, trebuie să recunosc şi să spun, cu mâna pe suflet, că, în România, s-au fă
cut multe şi se fac multe pentru a duce memoria Holocaustului cât mai aproape de om. S-au făcut multe pe linia legislaţiei de condamnare şi de interzicere a manifestărilor extremiste, xenofobe, şovine, pentru a scoate din istorie mişcarea legionară.
În esenţă, statul român e preocupat, fiind menbru al Uniunii Europene şi al NATO, unde aceste lucruri nu sunt deloc agreate, dimpotrivă. Se situează pe o poziţie meritorie, de recunoscut.
Aceste manifestări pe care le-am făcut, le facem se bucură de atenţie, de interes în media şi peste tot. Şi trebuie să continuăm ca memoria să nu dispară, să nu uităm pentru a nu repeta şi a nu da ocazii cândva să se mai întâmple astfel de grozăvii.
