Ioan-Aurel Pop: 1 decembrie e ziua îndeplinirii unui proces istoric început demult, la 1848

Astăzi, de Ziua Națională a României, academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, va susține la Cluj o conferință dedicată acestui moment, esențial pentru identitatea noastră.

Conferința cu titlul "Marea Unire de la 1918, "ora astrală" a istoriei naționale", va avea loc de la ora 17:oo la Casa de Cultură a Studenților "Dumitru Fărcaș" din Cluj-Napoca, o manifestare urmată de lansarea volumului său, "România, Argumente istorice", în cadrul primei ediții a galei Editurii Școala Ardeleană.

Pentru a prefigura acest eveniment, dar mai ales pentru a amplifica emoția din dimineața acestei zile speciale, în care ne unește bucuria sărbătorii, dar și regretul de a vedea cât de ușor ne dezbinăm, ne-am gândit să-l invităm la "Apel matinal" și să-l avem alături pe cel care ne reamintește, mereu cu blândețe și cu rigoare, că identitatea noastră se clădește pe un drum lung, cu multe încercări. Academician Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, bună dimineața și la mulți ani!

Bună dimineața și dumneavoastră și ascultătorilor, și la mulți ani tuturor românilor!

Vă mulțumim că sunteți cu noi în această zi de sărbătoare a Marii Uniri, care a fost, în esență, un moment de solidaritate și convergență. Cum vi se pare că o mai trăim astăzi într-o Românie în care societatea este dezbinată? Cum sărbătorim unitatea, când ne simțim tot mai împărțiți?

Așa este, aveți dreptate. Din fericire, ziua de 1 Decembrie a reușit până acum, în cei 107 ani trecuți de la evenimentul petrecut la Alba Iulia, să-i strângă pe români la un loc, să-i însuflețească și să-i facă să uite de necazuri, știți, cum e vorba aceea a noastră atunci când suntem la ananghie, cele rele să se spele, cele bune să se adune. Măcar astăzi, să ne gândim la lucrurile bune. E greu, e greu. Văd mulți români necăjiți, care nu mai au speranța binelui, care așteaptă sărbătorile cu inima strânsă, care se gândesc la medicamentele pe care poate nu le pot lua, care se întristează, dar cred că astăzi, totuși, în sufletele lor se picură un pic de ambrozie și nectar în legătură cu viitorul. Vreau să cred că îi putem încuraja și noi, cei care știm câte ceva despre evenimentele istorice. E bine să ne gândim, de pildă, că în anul 1918, păream pierduți, totul era risipit. La începutul anului, cel puțin atunci când s-a unit Basarabia, la 27 martie, în sufletele multora nu mai era nicio speranță, țara era cotropită, Casa Regală, Parlamentul, Guvernul, autoritățile erau refugiate la Iași, teritoriul țării era rășluit, nu știam ce va urma, și, totuși, așa s-au rânduit lucrurile prin voința națională și prin voința lui Dumnezeu, încât la sfârșitul anului 1918, pare că o apoteoză se lăsase asupra României și românilor, așa că eu în ziua de astăzi îi îndemn pe români să aibă încredere și încrederea să le genereze speranță.

Vorbeați de spiritul acelui decembrie 1918, există ceva din el care ne-ar putea ajuta să gestionăm cumva polarizarea și neîncrederea de astăzi? Nu știu, ce ar trebui să nu uităm despre cele petrecute atunci?

Să nu uităm că nimic nu dă natura și Dumnezeu omului fără foarte multă stăruință. E un proverb latin care spune asta. Nu putem aștepta de la alții să ne vină mântuirea. Ziua de 1 decembrie a fost, cum spuneam, ca o apoteoză, era o dimineață ca asta, dar mult mai friguroasă și oamenii se mișcau spre Alba Iulia, independent de faptul că le era frig, pe jos sau cu căruțele, unii renunțaseră la călătoria cu trenul pentru că era o situație de nehotărâre și nu se știa când vor veni trenurile.

Respirația oamenilor, cum zice Lucian Blaga la un moment dat, se întrupa în vizibile cristale pe șoseaua care ducea spre Alba Iulia, scârţâiau prin făgașele zăpezii căruțele acestea românești, buchete de chiote de bucurie și lumea se strângea spontan, irezistibil, organic, masiv, ca un organism care prindea viață. Și atunci, cum spuneam, era o foarte mare deznădejde și ideea că vom înfăptui ceva împreună, adică ideea că ne vom face adăpostul nostru ocrotitor, al tuturor românilor, ne-a însuflețit pe toți.

Acum n-ar trebui să ne lăsăm pradă tristeții sau necazurilor, pentru că fără acest adăpost al nostru - știți, așa cum polonezii au Polonia, ungurii Ungaria, bulgarii Bulgaria și francezii Franța, și noi avem această țară numită România. Din fericire, ea există încă, e destul de încăpătoare pentru toți și nu ar trebui decât să ne-o gospodărim bine, să o aranjăm așa ca o casă pregătită pentru ceea ce va veni, pregătită pentru oaspeți. De aceea, e bine să ne gândim la exemplul acelor ani.

Românii atunci aveau o idee extraordinară: ei practicau politica faptului împlinit. Marile puteri erau marile puteri, ele vegheau, ne împiedicau sau ne ajutau, dar românii își făceau ceea ce aveau ei de înfăptuit, pe de o parte. Pe de altă parte aveau foarte mare încredere în forța lor și nu așteptau de la marile puteri decât recunoașterea a ceea ce au făcut.

A fost un timp și anii aceia, 1918, mai ales 19 și 20, au fost niște ani în care românii determinau marile puteri ce să facă și cum să facă în privința lor, iar marile puteri atunci au îndeplinit voința națională, voința națională a românilor, recunoscând ceea ce românii făcuseră prin brațele și prin mințile lor, prin sentimentele lor, mai întâi la Chișinău, apoi la Cernăuți și, în fine, la Alba Iulia, fiindcă ziua de 1 decembrie nu e ziua unirii cu Transilvania, cum spun unii restrictiv.

Ziua de 1 decembrie e ziua îndeplinirii unui proces istoric început demult, la 1848, și care înseamnă formarea României întregite.

Această mare lucrare este opera poporului român, sigur, în cadrul internațional, cu ajutorul unora din marile puteri, dar fără mâna aceasta măiastră, a ceea ce numim poporul român, nu s-ar fi putut face nimic. De aceea, încrederea pe care ar trebui să o avem în cei care ne-au precedat poate genera speranță pentru un viitor care pentru mulți nu se întrevede roz.

Și el nu e roz dacă nu punem numărul cu toții ca națiune și să începem să lucrăm, să construim, să ajungem iarăşi să avem un loc sub soare, un loc respectat și plin de demnitate, cum aveau cei care au făcut la 1918 unirea și care priveau înainte și în sus cu multă încredere.

Și atunci și mai apoi, de-a lungul timpului, educația, cultura, limba ne-au ținut împreună și au funcționat ca un fel de antidot la dezbinare. Oare mai pot ele să joace acest rol într-o lume în care oamenii se informează, se exprimă și se raportează la realitate în moduri atât de diferite? Pentru că mă gândesc, uitați, și la generațiile tinere care trăiesc într-o lume digitală, globală, sunt fie aici, fie cu gândul departe. Cum îi putem ajuta să simtă pe tineri, totuși, că România e acasă, chiar și atunci când sunt conectați, de fapt, la întreaga planetă? Cum îi aducem aproape și cum găsim lucruri care să ne unească?

Da, e foarte greu să știți, mai ales pentru generațiile mai vechi, care sunt obișnuite să lucreze alături de cărți, împreună cu ele, să lucreze cu radio-ul, eventual cu una, două televiziuni.

Astăzi, mijloacele de difuzare în masă ne-au copleșit, iar imaginile care se succed prin fața ochilor, pe telefoane mobile și pe alte mijloace, ne tulbură, sigur, și ne strică un pic rostul pe care l-am învățat demult, dar asta nu înseamnă că trebuie să cedăm. Limba română rămâne în continuare elementul fundamental al identității, așa cum toate limbile sunt pentru popoarele lor elemente identitare. Pe urmă, mai avem câteva lucruri. Teritoriul acesta sau patria, patria vine de la 'pater', care înseamnă 'părinte'.

Locul unde părinții noștri au activat, unde au muncit, unde au visat părinții, bunicii, moșii, e locul acesta care ne ține pe toți, și eu amintesc mereu că suprafața României de astăzi este aproape, cu puțin mai mică decât suprafața Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Nu suntem o țară de lepădat. Plus, ceea ce avem în această țară, să gospodărim cum se cade, stă în puterea noastră să o facem. Transmiterea mesajelor e diferită față de trecut. Auditivul cedează locul, vedeți, și în fața imaginii, dar eu sunt foarte fericit, de câte ori am ocazia, să amintesc rolul pe care l-a jucat Radioul, Radio România, de-a lungul timpului, în aproape 100 de ani de viață, sau rolul pe care l-a jucat Academia Română în cei 160 de ani de viață, pentru cultivarea limbii, a tradiţiilor noastre, a credințelor, a obiceiurilor, a folclorului, care ne dau personalitate.

Când ne ducem în Franța nu ne întreabă nimeni dacă știm să lucrăm la computer, ne întreabă ce avem al nostru, prin ce ne remarcăm și primul lucru e limba. Dacă le spunem și îi putem convinge că limba română e o limba romanică, e și așa mare lucru, dintr-o familie mare a pământului; limbile cred că vor rămâne, sigur, suntem copleșiți de engleză, uneori amestecăm româna cu engleza, dar rolul și al Radioului, și al Academiei, și al altor entități din țară, e să cultive această limbă. Şi eu mă bucur tare mult că la dumneavoastră se vorbește o limbă frumoasă, corectă. E bine ca măcar de Ziua Națională să le amintim românilor că orice idee superioară de pe acest pământ, în orice ramură a științei, se poate exprima frumos în limba română.

Și Radioul și Academia Română încearcă să reînnoade punțile dintre oameni, dintre generații, dintre perspective şi de Ziua Națională, dincolo de tensiuni și de diferențe, chiar dacă distanțele par să crească, fie ele geografice sau emoționale, ce mesaj ați transmite, în final, românilor de acasă și celor de peste hotare?

O, e așa de greu, că am atâtea mesaje în minte. Le-aș trimite un mesaj de bunăvoință, de respectare a valorilor și virtuților, de încredere în educație și în sănătatea fizică și în sănătatea spirituală, în sănătatea minţii, pentru că sunt convins că încrederea aceasta în valori și în virtuțile care au generat lumea, lumea în care trăim, asta bună și rea, încrederea asta poate duce mai departe lumea și poate inspira iubire și bunătate.

Cred că e foarte mult rău în această lume. Vedeți, ne confruntăm cu războaie mai apropiate sau mai îndepărtate, de aceea avem încredere că, în viitor, cei care ne conduc vor avea înțelepciunea să ne ducă pe căi pe care strămoșii ne-au îndrumat, cum a fost calea asta magistrală a noastră, terminată la 1 Decembrie 1918 prin România întregită și continuată apoi, pentru că după 1918 începe o altă cale, a viitorului pe care îl trăim astăzi și datoria noastră e să transmitem aceste idei de încredere și copiilor și nepoților noștri, pe șoseaua cea mare și fără de sfârșit a vieții pe care trebuie să o continuăm.

Academician Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, vă mulțumim frumos pentru prezență, pentru felul în care de atâți ani puneți lumină pe povestea acestui popor și ne reamintiţi mereu că identitatea și unitatea se construiesc zi de zi, nu doar în marile momente istorice. Mulțumim mult!

Și eu!

La mulți ani România, la mulți ani tuturor românilor și fie să regăsim drumul spre împreună.