E necesară limitarea accesului minorilor în mediul online, consideră psihoterapeutul Iolanda Creţescu

Un raport internațional, coordonat de Organizația Mondială a Sănătății, care monitorizează comportamentele legate de sănătate ale copiilor de vârstă școlară arată că unul din șase copii din Europa, cu vârste cuprinse între 11 și 15 ani, declară că a fost victima hărțuirii cibernetice, iar cel puțin unul din opt copii recunoaște că i-a intimidat sau terorizat pe alții.
Comisia Europeană a lansat chiar un plan de acțiune, inclusiv o aplicație împotriva cyberbullying-ului, termenul care se referă la jigniri sau amenințări repetate realizate prin intermediul platformelor online, rețele sociale, aplicații de mesagerie, jocuri sau platforme video. Despre acest fenomen deja discutăm cu invitatul "Apelului matinal", Iolanda Crețescu, psiholog clinician și psihoterapeut, fondator și președinte al Asociației "Happy Minds". Bună dimineața!
Bună dimineața și mulțumesc pentru invitație!
Mulțumim că ați acceptat-o! Ce pericol implică un caz de hărțuire, mai ales dacă victima este un minor?
Din perspectiva specializării mele ca psihoterapeut adlerian, cel mai important lucru pentru sănătatea mintală este comunitatea și interesul social, modul în care ne simțim în spațiul nostru imediat. De aceea este vital să ne protejăm minorii de astfel de evenimente. Doar că cred că noi am cam pierdut meciul, aș spune, cu ceea ce înseamnă siguranța copiilor noștri în afara casei și, de ce nu, este important să spunem, chiar și în interiorul familiei, pentru că cyberbullying-ul este o formă de violență și, în general, știm că formele de violență se învață în mica copilărie.
Și spuneați că am pierdut meciul. Care este, de fapt, situația în România?
Voi fi foarte directă. Eu cred că România nu are în acest moment un sistem funcțional și integrat care să pună în practică un astfel de buton de panică european. Planul Comisiei Europene, însă, este o veste excelentă, dar pentru noi, ca țară, decalajul dintre intenţia de la Bruxelles și realitatea din teren este unul uriaș, pentru că, în realitate, nu avem condițiile pentru a avea o procedură unică, rapidă și securizată. Un copil agresat online sau părintele lui, de cele mai multe ori, sună la 112, în cazurile extreme, acolo unde violența este atât de acaparatoare, încât copilul are comportamente de suicid sau de autovătămare. Se sesizează uneori poliția și aproape deloc DGASPC-ul. Practic, între aceste instituții comunicarea este mai mult birocratică și este de multe ori retraumatizantă pentru copil, pentru victimă. Noi nu avem un canal digital național care să colecteze probe și să le trimită automat către specialiști, pentru că acești specialiști nu există. Măsurile reale de suport pentru părinți sunt insuficiente și reactive, aș spune, și nu preventive. Există linii de ajutor, nu aveam nevoie de butonul roșu al comunității europene, ne bucură că există un sistem integrat, dar avem și noi Telefonul Copilului, School HUB-ul, linii pentru părinții, doar că părinții sunt de cele mai multe ori lăsați singuri să gestioneze o astfel de criză din cauza incapacității de a accesa serviciile, poate, psihologice, sistemul birocratic, care este uneori copleșitor.
Spuneați mai devreme că am pierdut meciul, poate intrăm în prelungiri și, cine știe, întoarcem rezultatul acum, ca să rămânem pe același făgaș. Dar de fiecare dată când se ajunge în situații extreme, și avem cazul de crimă din Timiș, de exemplu, ca părinți, nu știu, bunici, apropiați, la ce ar trebui să fim atenți, raportându-ne, evident, la copii, la tineri, la adolescenți?
În primul rând să rămânem informați, este foarte important să știm ce măsuri sau ce instrumente avem, măcar la acest nivel de dezvoltare și de suport pe care România le are în acest moment, să știm legea. Apoi să știm care sunt specialiștii și care sunt limitele de competență, ce putem să facem, pentru că, chiar și așa, pe situații și pe un sistem subdimensionat de specialiști și de resurse financiare, chiar și așa, ne este teamă să acționăm conform legii, nu ne ducem să reclamăm un cyberbullying la poliție. Câți dintre noi părinții știm că există Direcția Siguranță Şcolară a Poliției Române, care este un instrument legal, care are competență de a veni în clasele copiilor de a vorbi despre ce înseamnă infracționalitatea juvenilă, de a interveni și media cu celelalte instituții cazul respectiv. Câți dintre noi știm că avem Avocatul Copilului, de exemplu, care, la fel, este un instrument legal, care stă la dispoziția copilului, familiei și școlii. Însă cred că este nevoie de mult mai multe lucruri de făcut în România, pentru că suntem într-o criză profundă. Așa cum spuneați, vedem minori care fac lucruri șocante de a dreptul. România este o ţară cu una dintre cele mai mici rate de psihiatri de copii din Europa. Estimările arată undeva aproximativ 100 de medici, de psihiatri specializați pe copii și adolescenți, pentru o populație de milioane de tineri. Ăsta este un dezastru. Fără acești medici, cazurile grave de violență online, care duc la depresie, care duc la anxietate severă și risc suicidar, nu au unde să fie triate și tratate corespunzător. Nu vorbim doar de stigmatizare, că nu ne ducem la psihiatru.
Apoi, accesul la serviciu psihologic fără acordul părintelui. Acesta este un blocaj major în sistemul românesc, pentru că, conform legii, minorul sub 18 ani are nevoie de consimțământul părintelui sau al tutorelui pentru a începe un proces de psihoterapie, care este altceva decât consultul psihiatric. În cazurile de abuz vine chiar din familie și familia în sine devine un factor abuzator, pentru că neagă problema, și atunci copilul rămâne fără apărare.
E o reacție în lanț.
Exact, exact, da. Singura excepție parțială este prin Direcția de Protecție a Copilului, care poate emite măsuri de protecție specială și poate să aducă copilul într-un proces psihoterapeutic. Şi să nu uităm profesorii.
Dar apropo de toate aceste situații de care vorbeați: despre implicarea și chiar educarea părinților pentru asemenea cazuri se discută, însă, mai puțin. De ce?
Pentru că acest sistem nou de parentaj - noi vorbim deja de 20 de ani de parentajul permisiv - a creat o discrepanță majoră între autoritatea parentală și agresivitatea parentală, a autorității parentale, a creat o discrepanță între competențele părintelui versus profesorul, la școală, și atunci creăm foarte multe breșe, aș spune eu, în siguranța și stabilitatea emoțională a copilului. Nu suntem educați, noi nu știm cum să facem față dacă avem un copil agresor în familie, pe care îl apărăm în continuare și spunem: "Ei, n-a fost atât de grav; o să văd ce o să fac acasă", sau mă transform și eu într-un agresor asupra copilului și îl transform într-o victimă. Şi atunci, triada asta - victimă, agresor, persecutor - se perpetuează la infinit.
Avem nevoie de proces de educație. Să nu uităm că cel mai important lucru pentru noi este o campanie națională de alfabetizare digitală parentală. Așa cum învățăm copiii să traverseze strada de la vârste foarte mici, așa trebuie să învățăm părinții și copiii să navigeze sigur pe online. Câți dintre noi respectăm limitele legale? Câți dintre noi nu facem conturi la vârste nepotrivite, dăm acces copiilor la social media la vârste nepotrivite? Câți dintre noi verificăm, cu acordul copilului - "te rog să-mi dai telefonul să văd care sunt conversațiile, și fac și eu același lucru cu tine, îţi arăt şi eu"?
Da, pentru că mulți ne învârtim în jurul paradigmei legate de o sintagmă, "nouă nu ni se poate întâmpla", și...
Exact.
Da, lucrurile de cele mai multe ori pot degenera. O singură întrebare, așa ca o curiozitate chiar, pentru că tot mai multe state discută acum să limiteze accesul minorilor în mediul online: este o soluție viabilă, necesară, urgentă?
Din perspectiva unui psihoterapeut, o consider necesară, şi explicaţia este una singură: avem nevoie de un creier responsabil, de un creier format, care să poate să decidă conștient vizavi de ceea ce întâlnește în social media. Avem acum inteligența artificială, care ne dă fake news-uri, ne dă umanoizi pe care... nu mai putem să facem diferența între ceea ce este real și ceea ce nu este real, nici chiar noi adulții, cu atât mai mult copiii. Și atunci, sentimentul de siguranță și apartenență și nevoia afectivă pe care o are un copil este mult mai mare decât a unui adult, și atunci el nu poate să decidă ce să facă cu aceste informații. De aceea un copil hărțuit online se simte complet exclus și inferior, și nu avem acces. Noi vedem foarte târziu aceste forme de abuz, pentru că copilul, cum spuneam, nu are cu ce să măsoare pericolul în care se află, el este doar într-o criză emoțională. Noi degeaba întrebăm un copil: "Dar ce se întâmplă, dar de ce ești trist?" El nu are cuvintele necesare, nu știe să translateze ceea ce simte în cuvinte. Și atunci, butonul acesta de panică este o unealtă excelentă, dar fără o comunitate pregătită să-l ajute, părinți, profesori, psihologi, medici, rămâne doar un buton. Avem nevoie de curaj, cred, să finanțăm sănătatea mintală a copiilor și să devină prevenirea și prevenția o urgență națională.
Butonul de panică pentru tineri, pentru adolescenți. Noi tragem un semnal de alarmă aici, la "Matinal". Cu mulțumiri pentru discuția pe care am purtat-o! Şi cu siguranță vom mai reveni asupra acestui subiect.
Mulțumesc și eu!