Agricultura are nevoie de perdele de protecție a câmpului

De cele mai multe ori, natura ne joacă feste. Toată vara am întrebat-o pe Daniela când va ploua, pentru că acesta a fost leitmotivul: "Plouă sau nu plouă?" Mai ales dacă ne raportam și la fermieri. Anul agricol a arătat ceva mai bine, cel puțin la unele culturi. Ne găsim deocamdată la vremea socotelilor de pe câmp, deși datele și imaginea din teren ne îndreptățesc să credem că lucrurile nu vor sta grozav. Seceta rămâne un neajuns destul de însemnat la cuantificarea recoltelor noastre. Rămâne, așadar, un inamic de temut și cred că putem vorbi și de multe alte țări, nu doar de România.
Și căutăm an de an să înmulțim recoltele, însă pierdem din vedere că pământul devine mai puțin productiv. E un compus organic, e viu și fără îngrijire poate ajunge sterp. Încercăm în câteva momente să aflăm cauzele, ori să descoperim câteva erori esențiale, cu ajutorul invitatului ''Apelului matinal'', domnul academician Păun Ion Otiman, bună dimineața!
Bună dimineața!
Să ne amintim că la sfârșitul anului 1980, irigarea terenurilor agricole cred că măsura aproape trei milioane de hectare. Până astăzi am scăzut la sub 200 de mii de hectare. Pe altă parte însă, fermierii se plâng că precipitațiile sunt în general constante, dar că plouă atunci când nu trebuie. Ce să înțelegem din această situație? Cum ar trebui să o percepem?
Da, voi începe interviul și să vă răspund dumneavoastră la întrebările pe care mi le-ați spus mai înainte, prin faptul că din păcate, România după 1990, dar în mare măsură și înainte, din punct de vedere, are o dependență meteorologică extraordinară între nivelul recoltelor și cantitatea de apă căzută. Iar mai de curând, mai aproape, distribuția ploilor este de așa natură încât nu putem avea niciun fel de certitudine, niciun fel de predicție cu privire la modul în care putem gestiona mai bine acest nivel foarte scăzut de umiditate. De aici asigur că întrebarea - România la cele nouă milioane de hectare arabile pe care le are, ce ar trebui să întreprindă în mod consistent? - mă refer în mod deosebit la înalții decidenți ai României, ca să avem o constanță relativă în obținerea recoltelor în mod deosebit la cereale, oleaginoase, dar nu numai. Și aici problema numărul unu este - pentru că ați vorbit de cele trei milioane de hectare, din păcate, nu mai există decât pe hârtie, iar suprafața care ați amintit-o de 200, 200 și ceva de mii de hectare irigată este totalmente insuficientă pentru a asigura ceea ce a discutam mai înainte despre constanța recoltelor. Prin urmare, în opinia mea, pe care am spus-o de nenumărtate ori, cu orice prilej, fie în activitățile științifice, fie în alte ocazii, că avem nevoie, România are nevoie de a asigura o constanță în recolte numai și numai prin gestionarea corectă a nivelului umidității din sol și aceasta, evident, prin irigații.
Da, știm bine, domnule academician, că am avut și un scurt episod în care un cultivator din sudul țării s-a luptat cu autoritățile pentru acces la apă. Unde stăm, așadar, mai puțin bine, la gestionarea, gospodărirea apei? Având în vedere că avem ca bazin principal Dunărea, dar și cursurile...
Da, aveți dreptate. Dunărea asigură aproape 90% din necesarul de apă. Dar în perioadele în care consumul de apă este maxim, știm bine, nivelul Dunării, debitul începe să scadă, altele sunt prioritățile, consumul de apă al populației și economiei și navigația. Deci nu este suficient să apelăm numai la Dunăre, ci trebuie o gestiune mult mai corectă a nivelului apelor interioare, al acumulărilor și poate cel mai important factor, pe care nu l-am luat aproape deloc în seamă, nici înainte de '90 și nici acum, sunt acumulările din apa pluvială, care din păcate și atunci când cade, imediat ajunge în râurile interioare și mai departe în Dunăre și mare. Nu avem acumulări locale, care ar putea să rezolve în foarte mare măsură problemele de umiditate din sol în acele zone. Și încă un factor foarte important, care este totalmente neglijat, deși se vorbește mult - dar nu mai se vorbește - este vorba de perdelele de protecție a câmpului și a localităților. Perdelele de protecție, acolo unde au existat și unde mai există rămășițe din ele, demonstrează în mod clar. Directorul stațiunii Lovrin, de la noi de aici, din Banat, au făcut un experiment - la Lovrin, la stațiune, existând perdele de protecție. Și anume, producția de porumb a acestui an extrem de secetos, în interiorul suprafeței cu perdele și în afară, 5000 de kg s-au obținut în zona cu perdele, 1000 în afară. Nu mai trebuie demonstrată necesitatea acestora.
QED, da. Despre perdele de protecție se vorbește și în cazul autostrăzilor. Să nu uităm de Bărăgan, care avea perdele de protecție, de regulă din salcâmi. Dar am o curiozitate: Canalul Siret-Bărăgan, cât de actual ar mai putea fi el în 2025?
El ar trebui să fie una din marile priorități investiționale ale României, pentru că e păcat că s-au investit mulți bani în Canalul Siret-Bărăgan, dar care n-a fost finalizat. În opinia mea, ar trebui luat deîndată în atenție, găsită o sursă de finanțare, evident, prin intermediul Uniunii Europene, pentru că ar asigura o suprafață însemnată din Bărăgan, din nordul Bărăganului și din sudul Moldovei, cu apa care este disponibilă în această investiție mare, Siret-Bărăgan.
Dar încă, având în vedere că știm bine din toate studiile efectuate, pământul valorează mai mult decât greutatea sa în aur, încă se resimte lipsa unei politici agricole coerente la nivel național. Din experiența dumneavoastră, ce ar trebui făcut?
În primul rând, faptul că România a suferit în decursul ultimei sute de ani patru fracturi importante în structurile agrare și două schimbări masive de sistem politic. România nu a avut și nu are un proiect de țară pentru agricultură specific. Din păcate, aproape toți miniștrii care s-au perindat la conducerea Ministerului Agriculturii nu au avut viziune, s-au ocupat numai de lucruri mărunte, neînsemnate, nici măcar poziții ferme în discuțiile cu principalul finanțator, care este Uniunea Europeană, nu au dat roare. Cred că aici este problema numărul unu, România are nevoie și ar trebui inițiată o dezbatere, o discuție și evident, ca rezultat, un proiect de țară în domeniul agriculturii sau mai extins, în domeniul agroalimentar și a spațiului rural și care apoi să fie pus în operă cu consecvență. Aceasta este părerea mea, am spus-o de mai multe ori în cercurile științifice, dar și în cele politice, pentru că, de fapt, politicul este cel care decide.
Laurentiu din București a punctat printr-un mesaj pe care îl a trimis pe WhatsApp: "pământurile agricole sunt un tezaur al României", de tezaurul precum Coiful Dacic nu are rost să mai discutăm...
Cred că mai mult decât Coiful Dacic.
Da, cu siguranță. De ce aceste inconsecvențe, până la urmă? Mai ales că ați întâlnit oameni din diverse domenii, inclusiv.../voci suprapuse/
Da, îmi vine foarte greu să explic de ce există această tărăgănare a problemelor agriculturii, pentru că, așa cum spuneați și dumneavoastră, acest aur neexploatat al României, de fapt, e a doua resursă importantă pentru economie și mai cu seamă, dacă ținem seama de faptul că România, după Franța, este a doua țară cu potențial agricol, dar noi avem un coeficient de utilizare a acestei resurse naturale, de undeva 0,4-0,45, față de Franța, de exemplu, care are ridicat acest coeficient la 0,8-0,83. Deci, suntem la jumătatea - mult spus uneori - ceea ce ar trebui să avem ca rezultat al utilizării pământului țării.
Da, de luat aminte la discuția pe care am purtat-o alături de invitatul "Apelului matinal" de astăzi. Cu mulțumiri adresate academicianului Păun Ion Otiman, economist și doctor în economia agrară.