1 decembrie 1918 în conferinţele Radio

În "laboratorul cultural” al Radioului, mai ales în lunile ianuarie şi decembrie conferenţiarii îşi pregăteau cu însufleţire temele istorice care tratau evenimentele care au condus la cele două întregiri ale neamului: 24 ianuarie 1959 (Unirea Mică) şi 1 decembrie 1918 (Unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat).

Totuşi, în perioada interbelică regimul autoritar condus de Carol al II-lea im(punea) un accent mai consistent pe 10 Mai, ziua Regalităţii până în 1947- Ziua Naţională a României sau pe 8 iunie, proclamarea principelui Carol, Rege al României- Restauraţia.

Deputat român de Transilvania în parlamentul de la Budapesta, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc şi prim-ministru al României, Iuliu Maniu dedică singura sa conferinţă radiofonică momentului 1 decembrie 1918 la care a şi participat:

"Răsunau încă tunurile pe front şi măcelul îngrozitor era încă în plin curs, când la 18 octombrie 1918 Alexandru Vaida Voievod a citit în parlamentul de la Budapesta declaraţia comitetului Naţional român prin care se proclama independenţa naţiunei române de Ungaria şi ruperea Ardealului, Banatului Crişanei şi Maramureşului de Monarhia Austro-Ungară.

Deputaţii maghiari au izbucnit într-un infernal vacarm şi multă lume a rămas uimită de acest pas cutezat al reprezentanţilor poporului românesc şi de curajul extraordinar al deputaţilor români de a proclama sfâşierea ţării ungureşti în însuşi parlamentul ei. Orbiţi unii de patimă, lipsiţi alţii de cunoştinţa chestiunei nu şi-au dat seamă, că declaraţia pronunţată era actul final şi logic al primei epoce în evoluţia politică a Poporului Românesc din Ungaria şi începutul celei de a doua: a acţiunei oficiale şi făţişe pentru Unirea cu vechiul Regat, năzuinţă care încălzea inima şi oţelea voinţa fiecărui român de atâta vreme.

Foto:Programul postului public de Radio în ziua de 1 decembrie 1935. Arhiva SRR.

Năzuinţele de libertate personală, de eliberare a clasei ţărăneşti şi de egalitate a confesiunilor s-a prefăcut într-o luptă concentrică şi conştientă, pentru libertatea naţională, proclamată în 1848 în Blaj pe Câmpul Libertăţii, ca desiderat colectiv al românilor din Transilvania. Năzuinţa politică pentru libertatea naţională astfel concepută evoluează mai departe în 1849, când românii cer de la Împărat organizarea lor separată de celelalte popoare ale Monarhiei habsburgice. După introducerea dualismului Românii cer prin programul din 1867 din Mercurea şi prin cel din 1881 din Sibiu autonomia Ardealului, iar prin programul din 1905 recunoaşterea poporului român din Transilvania şi din întreaga Ungarie de individualitate politică şi înzestrarea lui cu toate atribuţiunile necesare.
Izbucnirea războiului mondial a găsit poporul Românesc din Transilvania sufleteşte complect pregătit pentru ruperea sa de la Monarhia Austro-ungară şi pentru intrarea lui în acţiune în scopul realizării unităţii naţionale.

Comitetul Naţional

Comitetul Naţional a luat imediat în mână frâiele conducerii poporului românesc. M-a însărcinat cu conducerea afacerilor externe şi militare, în care calitate am convocat la o adunare pe toţi ofiţerii români aflători în Viena, am constituit sfatul ofiţerilor şi soldaţilor români cu ajutorul nepreţuit al marelui general Baron Boer numit secretar general al căpitanilor Ilcuş şi Traian Popa şi al românilor bucovineni din Viena în frunte cu Izopescu -Grecu şi cu Teofil Simionovici am luat sub conducere efectivă regimentele româneşti 64 din Viena, 2 şi 51 de la Praga, acestea din urmă făcând acolo, revoluţionarilor cehi-posibilă luarea puterii publice fără vărsare de sânge.

Foto: Discursul lui Iuliu Maniu din 1937 despre Marea Unire. Arhiva SRR.

În acelaşi timp în Budapesta s-a constituit Consiliul Naţional român sub preşidenţia lui Ştefan Cicio Pop în care intraseră şi socialiştii români sub conducerea distinşilor patrioţi Flueraş şi Jumanca. S-a răsculat întreg poporul poporul românesc din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş s-au constituit pretutindeni consilii naţionale româneşti care au luat în mână în cele mai multe părţi puterea publică. Astfel pregătite lucrurile, Consiliul Naţional a pus în curs procedura de autodeterminare, oficială şi solemnă a poporului românesc. A lansat un apel lămuritor către popoarele civilizate ale lumii şi a convocat Adunarea Naţională pentru 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, pentru proclamarea unirii tuturor românilor într-un singur stat.

Adunarea Naţională din Alba Iulia

Adunarea Naţională din Alba Iulia prezidată de Gheorghe Pop de Băseşti şi apoi de Ştefan Cicio Pop în prezenţa tuturor arhiereilor români, a reprezentanţilor tuturor asociaţiilor şi instituţiilor române, a deputaţilor, aleşi câte doi din fiecare cerc electoral şi al celor peste 130 000 de români adunaţi la Alba Iulia din toate părţile Transilvaniei, la 1 decembrie 1918, a proclamat conform propunerii Consiliului Naţional român prezentată şi motivată de Vasile Goldiş, unirea definitivă şi necondiţionată a tuturor românilor din Ardeal, Banat Crişana şi Maramureş, împreună cu toate teritoriile pe cari le locuiesc, cu regatul României. Adunarea Naţională a ales un mare sfat, iar acesta a delegat un consiliu dirigen compus din Vasile Goldiş vice-preşedinte, Vasile Lucaciu, Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida Voievod, Aurel Vlad, Octavian Goga, Valer Branişte, Emil Haţiegan şi de mine, investit cu puteri discreţionare.

Administraţie românească în Ardeal

Misiunea era extrem de grea, fiindcă armistiţiul încheiat de puterile aliate la Belgrad stabilea ca Ungaria să rămână în administrarea ei proprie până la terminarea conferinţei de pace, având doar dreptul ca trupele române să intre în Ardeal numai până la Mureş, afară de Banat, pe care trebuiau să-l ocupe trupele franceze. Ar fi fost însă o mare primejdie să lăsăm să se înjghebeze din nou o guvernare şi o administraţie maghiară în ţinuturile româneşti, deaceea am hotărât preluarea puterii de Stat asupra acestor ţinuturi în contra dispoziţiilor armistiţiului. --fb1Consiliul dirigent a preluat cu mari greutăţi guvernarea şi administrarea Ardealului, Crişanei şi a Maramureşului, iar pe urmă şi a Banatului, a organizat învăţământul naţional în frunte cu Universitatea din Cluj, a prefăcut şi reorganizat căile ferate, întregul serviciu de siguranţă de stat şi astfel a înstăpânit după 2000 de ani dominaţiunea română în Dacia superioară.
Să nu pierdem însă nici un moment din vedere, că înfăptuirea "României Unite" este a se mulţumi la trei factori decisivi: forţa etnică şi sufletească a poporului românesc, simpatia şi încrederea lumii civilizate şi greşelile imense ale adversarilor noştrii oprimători şi nedrepţi. Unitatea naţională şi existenţa statului nostru în forma lui de azi o vom putea păstra numai dacă vom putea ţine seamă de aceşti trei factori hotărâtori.” Iuliu Maniu, 25 ianuarie 1937, arhiva scrisă a SRR.

Şi Ion Inculeţ, ministru de interne, ţine un ,"Cuvânt sărbătoresc cu prilejul aniversării Unirii Ardealului", în care subliniază legitimitatea evenimentului:

"Unirea noastră va fi veşnică, fiindcă România Mare are la bază o dreptate istorică şi a fost creată, nu prin cucerire, ci prin libera expresie a voinţei poporului român, în Adunările Naţionale de la Chişinău, Cernauţi şi Alba –Iulia, de a trăi cu toţii împreună. De la Nistru pân’ la Tisa, tot Romanul plânsu-mi-s’a- a spus marele Eminescu aratând prin poezia lui că în tot cuprinsul ţării româneşti, între hotarele ei naturale, între cele doua râuri, Romanul este acelaş, de acelaş neam, de acelaş sânge, de acelaş cânt. Ca nici un alt neam, avem o limbă comună - comoara aceasta nepreţuită transmisă de-a lungul veacurilor din generaţie în generaţie. Mai avem indiscutabil o cultura românească comună fiindca ea se bizuie pe acelaş suflet al românilor: sângele apă nu se face. Avem o cultură comună, fiindcă la formarea ei au conlucrat Românii de pretutindeni. Ardeleanul Gh. Lazar, bucovineanul Hurmuzache, basarabeanul B.P. Haşdeu au adus din belşug prinosul lor în patrimoniul comun al culturii noastre. Unirea este trainică, fiindcă cu toţii avem aceeaşi credinţă creştinească, aceeaşi Biserică cu servicii divine. Avem cu toţii o concepţie comună despre construcţia politică a României Mari. Astfel şi astăzi - într-o zi de reculegere şi popas- ca şi mâine, ca şi totdeauna, putem să fim siguri de viitorul Neamului Nostru Unit. O deosebită grijă trebuie să avem pentru tineretul nostru, pentru formarea sufletului lui în patriotism, în iubire de Ţara, Neam şi Tron”. Ion Inculeţ, Ministru de Interne, 1936, arhiva SRR.

Aurel Popovici, Aviaţia şi Unirea Ardealului,1 decembrie 1936. Arhiva SRR.	Valer Pop, conferinţa din 1 decembrie 1936 despre Unirea Ardealului. Arhiva SRR.