Noutăți la editura Polirom

Jurnalul de la Nürnberg. În mintea conducătorilor Germaniei naziste, de G.M. Gilbert

29 noiembrie 1945. Una dintre zilele de început ale procesului de la Nürnberg. După audieri, liderilor naziști li s-a pregătit o surpriză. Au rămas în sală unde s-a proiectat un film despre ceea ce au găsit aliații la intrarea în lagărele naziste. La stânga și la dreapta boxei acuzaților, doi angajați ai organizatorilor procesului aveau sarcina de a înregistra pe viu reacțiile privitorilor.

„Schacht se plânge de faptul că este obligat să se uite la film (...); se întoarce într-o parte, îşi încrucişează brațele, priveşte în galerie. (Începe filmul). Fritzsche (...) pare deja palid şi rămâne cu gura căscată când încep scenele cu deținuții arşi de vii într-o baracă. Keitel îşi şterge fruntea, îşi scoate căştile. Hess fixează ecranul cu privirea, arătând ca un strigoi cu ochii adânciți în orbite în fața luminilor rampei. Keitel îşi pune căştile, priveşte cu coada ochiului la ecran. Von Neurath stă cu capul plecat, nu se uită. Funk îşi acoperă ochii, parcă ar fi în agonie, clatină din cap. Ribbentrop închide ochii, se uită în altă parte. Sauckel işi şterge fruntea. Frank înghite cu greutate, clipește din ochi, încercând să-şi înăbuşe lacrimile. Fritzsche priveşte cu patimă, încruntându-se, înghesuit într-o parte a scaunului său, în mod clar în agonie. Göring continuă să se sprijine de balustradă, de multe ori fără să privească, părând moleșit. Funk mormăie ceva în sinea lui. Streicher continuă să privească, nemişcat, mijind doar din când în când ochii. Funk, acum în lacrimi, îşi suflă nasul, se şterge la ochi, se uită în jos. Frick clatină din cap la imaginile cu „moarte violentă”. Frank murmură: „Înfiorător!". Rosenberg se foieşte, trage cu ochiul la ecran, apleacă capul, se uită să vadă cum reacționează ceilalți. Seyss-Inquart, stoic până la sfârşit. Speer pare foarte trist, înghite cu greutate. Avocații apărării murmură acum: „Pentru numele lui Dumnezeu, îngrozitor". Raeder priveşte fără să se clintească. Von Papen stă cu mâna la frunte, privind în jos, nu s-a uitat încă la ecran. Hess continuă să se uite nedumerit. Se arată mormane de morți dintr-un lagăr de muncă forțată. Von Schirach priveşte cu atenție, oftează, îi şopteşte lui Sauckel. Funk plânge acum. Göring pare trist, sprijinindu-se în cot. Dönitz are capul aplecat, nu se mai uită. Sauckel se înfioară la vederea cuptorului crematoriului de la Buchenwald. Când este arătat un abajur din piele de om, Streicher spune: „Asta n-o cred". Göring tuşeşte. Avocaţii icnesc. Acum Dachau. Schacht tot nu se uită. Frank dă din cap cu amărăciune și spune: „Înfiorător!". Rosenberg încă nu-şi găsește locul, se apleacă în față, se uită în jur, se apleacă pe spate, își lasă capul în jos. Fritzsche, palid, îşi muşcă buzele, pare cu adevărat în agonie. Dönitz stă cu capul îngropat în mâini. Keitel își lasă acum capul în jos. Ribbentrop se uită la ecran în timp ce un ofițer britanic începe să vorbească, spunând că a îngropat deja 17.000 de cadavre. Frank îşi roade unghiile. Frick clatină din cap cu scepticism la cuvintele unei doctorițe care descrie tratamentul şi experimentele făcute pe deținutele de la Belsen. Când este arătat Kramer, Funk spune cu vocea sugrumată: „Porc impuțit!”. Ribbentrop își țuguie buzele și clipeşte din ochi, fără să se uite la ecran. Funk plânge cu amar, îşi pune mâna la gură în timp ce cadavrele despuiate ale unor femei sunt aruncate în groapă. Keitel și Ribbentrop îşi ridică privirea când se vorbeşte despre un tractor care înlătură cadavrele, îl văd, apoi își lasă capul în jos. Pentru prima dată, Streicher dă semne de nelinişte. Filmul se încheie.”

Aceasta este relatarea unuia dintre cei doi supraveghetori de lângă boxa acuzaților. Este autorul cărții de față, G.M. Gilbert, la acea dată psiholog al închisorii de la Nürnberg. El a stat în preajma deținuților naziști pe tot parcursul procesului și a avut acces neîngrădit la ei în tot acest timp. Le-a consemnat declarațiile din afara curții, reacțiile, confesiunile, lamentările, regretele, revoltele, infatuările și tăcerile. A rezultat această carte, scrisă pe baza însemnărilor la cald pe care Gilbert le-a făcut zilnic în cele opt luni de proces și apărută inițial în 1947 în Statele Unite. Sunt în ea relatări aproape reci, clinice, despre zvârcolirile un grup de oameni puși în fața unei interpretări a pozițiilor și faptelor lor pe care nu au bănuit-o sau nu au vrut să o ia în considerare. În același timp, este cuprinsă aici și perspectiva nazistă asupra desfășurării războiului, vizibilă totuși pe sub toată mușamaua tentativelor de scuză și obnubilare ale celor învinși. Din aceste motive, apariția unei noi ediții a cărții continuă să constituie un eveniment editorial de amploare pentru că ne readuce la elementele de bază ale acestei tragedii umane fără precedent care a fost împletirea indisolubilă a celui de-Al Doilea Război Mondial cu Holocaustul.

Cartea Jurnalul de la Nürnberg. În mintea conducătorilor Germaniei naziste, Polirom, Iași, 2025, a fost tradusă în limba română de Dan Criste.

***

Transnistria. Istoria unei familii între Est și Vest, 1941 - 1981, de Marta Caraion

Indicația temporală din titlul cărții, deși corectă, este ușor imprecisă. Acțiunea se concentrează de fapt în primii ani ai intervalului, restul succedându-se în cele câteva pagini rămase. Cu toate acestea, distribuția narațiunii este firească. Hipnotic, episodul halucinant al războiului captează (aproape) toată atenția naratorului și în măsură sincronă a cititorului.

Cartea este unică din mai multe puncte de vedere. Ea valorifică experiența extremă a supraviețuirii marșului de exterminare de la Odessa în Berezovska. Imaginea zecilor de mii de oameni împinși către moarte prin noroaiele Transnistriei este cutremurătoare. Instinctul născut deodată în victime de a rămâne permanent între ceilalți, orice ieșire din grupul haotic însemnând împușcare. Jandarmeria română transformată în batalioane de călăi. Salvarea miraculoasă venită din partea unui locotenent care ulterior a mărturisit că o făcuse „probabil din egoism”, pentru a-și vedea în acțiune puterile de viață și moarte. Nu sunt multe astfel de mărturii pur și simplu pentru că masacrelor din Berezovska, deși colosale la scara întregului Holocaust, nu le-au supraviețuit aproape nimeni. La data la care a apărut pentru prima oară această relatare despre ele, în 1991, mai exista o singură mărturie.

O altă particularitate unică a cărții este prelucrarea mărturiei supraviețuitoarei. Valentina Berman avea 14 ani când a fost deportată împreună cu părinții și a făcut parte din coloana către execuție. Ulterior, după război, ea s-a căsătorit cu poetul și eseistul Ion Caraion. Fiica acestora, Marta Caraion, a folosit relatarea mamei pentru a scrie această carte. Intervențiile ei sunt de două feluri, ambele salutare. Una este de ordin istoric, punând ordine în fluxul autobiografic al Valentinei. Relaționările și contextualizările survenite cu acest prilej plasează experiența Valentinei în cadrul potrivit. Cealaltă intervenție e de ordin interpretativ, propunând o explicație pentru ceea ce tocmai a aflat și ne-a împărtășit. Demersul ei aici se bifurcă iar, o serie a interpretărilor mergând către tentativa de elucidare a întâmplărilor de familie, iar alta către scopul și mai ambițios de a pătrunde în mintea istoriei când aceasta o ia razna.

Involuntar, cartea se constituie și într-un portret colectiv al celor trei „autoare” ale ei. Mama Sprința a fost o luptătoare fără egal, ceea ce am putea numi un om cu instinctul supraviețuirii totale; nu e vorba doar de supraviețuirea fizică, cea mai importantă, unde a excelat, dar în egală măsură a supraviețuirii morale și economice. Fiica Valentina este pivotul memoriei, locul de întretăiere și de păstrare al experiențelor supraviețuirii - pentru că ea a fost întemnițată cinci ani și de comuniști. Iar nepoata Marta - care, coincidență, tot la 14 ani pleca împreună cu părinții din România comunistă - este cea care a putut da expresie întâmplărilor tragice de familie. Rolul fiecăreia în apariția acestei mărturii remarcabile despre Holocaustul românesc este esențial.

Cartea Transnistria. Istoria unei familii între Est și Vest, 1941 - 1981, editura Polirom, Iași, 2025, este tradusă din limba franceză de Nicolae Constantinescu.

***

Schimbarea loialităților și reorganizare instituțională. Germanii din România, 1918 - 1928, de Rudolf Gräf și Daniela Stanciu-Păscărița (coord.)

Un loc comun al istoriografiei secolului 20 este observația că Europa a sărăcit în minorități după cel de-Al Doilea Război Mondial. Prima minoritate pierdută poate fi considerată cea evreiască, și nu trebuie să fii istoric pentru a explica acest caz. O altă minoritate dispărută este cea germană, care după război s-a retras din țări precum URSS, Cehia sau Ungaria. În România a mai rezistat o vreme, dar după experiența deportării sovietice, a luat și ea calea exilului invers, de „repatriere”, după ce rezistase în Transilvania timp de nouă secole. Dispărea astfel din Europa o întreagă specie minoritară germană, cea a „germanilor carpatini”, o expresie inventată de naționalismul german interbelic, dar care poate avea și o conotație neutră, mai ales în contextul menționat.

Astfel că pentru minoritatea germană din România, perioada dintre 1918 și 1945 pare să fi fost una de maximă afirmare. Iar din totalul acestei perioade, cea de până în 1928 este și mai reprezentativă în acest sens, pentru că după 1933, interferențele Germaniei naziste au perturbat evoluția acesteia într-o direcție probabil artificială. Tocmai despre această „vârstă de aur” este vorba în cartea de față. Volumul se prezintă ca un poliedru de abordări, care merg de la probleme identitare la cele de factură strict istorică, iar din perspectivă geografică, de la sașii transilvăneni, prin șvabii bănățeni și până la germanii bucovineni. O abordare (aproape) completă nu numai din unghi tematic, dar și al distribuției academice a autorilor, aceștia provenind din mai multe centre de cercetare din România, Germania, Austria, Serbia și SUA. Poate că singura lipsă a volumului este un studiu legat germanii din Basarabia, care - cel puțin din perspectiva mea - ar fi făcut inutilă paranteza din fraza anterioară; în definitiv, între 1918 și 1940, Basarabia a făcut parte din România și la fel, în consecință, și minoritatea germană de acolo.

„(După 1919), transformarea şi desăvârşirea statului român au fost însoțite de o creştere a diversității sale etnoculturale. Şi germanii care au trăit în noul stat românesc au trebuit să-şi asume statutul de minoritate pe care l-au impus noile granițe și condițiile-cadru instituționale. În consecință, ei au trebuit să-şi redefinească situația existențială, condiția de minoritate marcându-le evoluțiile viitoare. Până în 1919, toate grupările regionale germane - în special cele două comunități mari: cea din Transilvania (saşii transilvăneni) şi cea din Banat (şvabii şi germanii din Banatul Montan) - s-au pronunțat pentru apartenenţa la statul român, membrii lor devenind cetățeni români ai Regatului România Mare. A urmat una dintre cele mai interesante şi mai benefice perioade din istoria germanilor din România. Pe fondul unei evoluții economice şi culturale favorabile, naționalitatea germană a fost consolidată, chiar dacă nu i s-au recunoscut drepturi colective, iar unele dintre promisiunile de la Alba Iulia nu şi-au găsit transpunerea în practica politică.” (fragment din Cuvânt-înainte al coordonatorilor volumului)

Cartea Schimbarea loialităților și reorganizare instituțională. Germanii din România, 1918 - 1928, de Rudolf Gräf și Daniela Stanciu-Păscărița (coord.) a apărut la editura Polirom, Iași, 2025. Traducerea textelor din limba germană a fost făcută de Susanne Szabadkai.

***

Francezi în Banat, bănățeni în Franța, de Smaranda Vultur

Nu ne îndepărtăm mult de subiect, pentru că în cartea care urmează este vorba tot de un soi de germani. Sau, mai exact, de o sub-minoritate a șvabilor bănățeni constituită din… francezi vorbitori de germană, originari din Alsacia, Lorena și Luxemburg. Strămoșii acestor șvabi au ajuns în Banat în secolul 18, dar urmașii lor, după cel de-Al Doilea Război Mondial, au revenit „acasă”, după ce trecut prin statutul de refugiați apatrizi. Cartea propune povestea câtorva familii care s-au dezrădăcinat din Banatul românesc și sârbesc și au fost primite în 1948 în Franța.

„Avem aici sinteza cea mai recentă a studiilor întreprinse cu privire la bănăţenii francezi, minoritate care s-a afirmat în decursul secolului XX și din care o parte s-au instalat în Alsacia și în departamentul Vaucluse, comuna La Roque-sur-Pernes, in anii 1950. Dar oare nu s-a spus și scris deja totul despre acest subiect? În realitate, interesul pe care îl prezintă cartea nu constă doar în contribuția sa la acumularea de cunoștințe. El stă în primul rând în perspectiva adoptată. Lucrarea nu este un produs pur al sistemului universitar francez, cum nu este nici un eseu redactat după standardele anglo-saxone. Aparține acelui club foarte restrâns din științele umane al traducerilor făcute din alte limbi decât engleza. În mod paradoxal, reuşeşte să împrospăteze abordările asupra unui subiect bătătorit, banalizându-l. Istoria bănăţenilor este percepută ca o excepție, o ciudățenie în peisajul migratoriu francez. Cele câteva sute de familii care au părăsit Banatul pentru a veni în Franţa reprezintă foarte puțin în comparație cu contingentele de francezi născuți în Algeria, de italieni, portughezi, spanioli, algerieni, marocani şi tunisieni. Subiectul a fascinat oameni politici, istorici, jurnaliști, scriitori și fotografi indiferent de ponderea lor demografică¹. Care este motivul? Atât de apropiată și atât de indepăr-tată în același timp, Europa Centrală şi de Est rămâne o sursă continuă de uimire din secolul al XIX-lea încoace. Adeseori, presa și intelectualii din Franţa metropolitană nu văd în acea zonă decât un amestec confuz şi nejustificat de micronațiuni. Faptul că acolo se găsește o comunitate care îşi revendică ascendența franceză, fără să fi trăit niciodată pe un teritoriu aflat sub suveranitate franceză, nu putea decât să le alimenteze curiozitatea. Pentru cercetătoarea din România lucrurile stau foarte diferit. Experiența colectivă a francezilor din Banat nu ține de domeniul extraordinarului. Ea este asemä-nătoare, prin multe aspecte, cu istoria altor minorități din regiunea lor de origine. Cititorul recuperează aici în materie de înțelegere ceea ce pierde in materie de exotism.” (fragment din Postafața la ediția franceză a volumului).

Cartea Francezi în Banat, bănățeni în Franța, Polirom, 2025, este la a doua ediție în limba română și include o postfață de Benjamin Landais apărută în ediția franceză a volumului.