Noutăți la editura Corint 

„Goana după putere. Europa între 1815 și 1914”, de Richard J. Evans

Se pare că din când în când, epocile istorice trebuie revizitate. Și nu e neapărat vorba de revizitarea orwelliană, de a le retușa evenimentele; nu e nici măcar vorba de a reordona datele istorice din motive obiective, dictate de noile informații descoperite între timp; este vorba de mai mult, de un fel de acumulare a prezentului care se revarsă în trecut. Valențele noi ale prezentului pur și simplu nu mai pot fi explicate prin felul în care înțelegem trecutul și atunci acesta trebuie reinterpretat și redescoperit. Căci în fond, specia noastră cu atât se va alege: cu o istorie bine îngrijită, bine cultivată, plină de sens, după care, desigur, totul se va putea sfârși și șterge pentru totdeauna. Dar până atunci, asta e tot ce avem: propria istorie a speciei.

O astfel de revizitare a istoriei este și volumul „Goana după putere. Europa între 1815 și 1914”, de Richard J. Evans, acum tradus și în românește de Dorina Tătăran. El acoperă o perioadă poate mai puțin spectaculoasă - dar asta numai din cauza proximității reduse față de noi, cei din prezent - decât cea a secolului 20, cu războaiele și regimurile lui de forță. Căci altfel, secolul dintre 1815 și 1914 este cel ce a trasat liniile pe care acum curge secolul nostru. Bine zice editorul de la The Economist care o prezintă: „(c)artea este edificatoare pentru modul în care tendințele sociale de după 1848 - răspândirea educației, standardizarea limbilor, extinderea căilor ferate și producția în masă a ziarelor - au condus la ascensiunea unor forțe politice precum naționalismul și democrația.” Și chiar așa e; în definitiv și simplificând rezonabil, chiar și actuala finală prezidențială de la noi e expresia confruntării dintre cele două „forțe politice” menționate.

„Istorici precum regretatul Chris Bayly, în impresionanta sa lucrare, The Birth of the Modern World (2004), şi John Darwin, în magistralul său studiu al imperiilor globale, After Tamerlane (2007), au stabilit, cu ajutorul unei multitudini de dovezi comparative, egalitatea aproximativă în aproape toate privințele, de la nivelul de trai la realizările culturale, a unei întregi game de civilizații din toată lumea, la începutul secolului al XVIII-lea. Imperiul Mogul din India, Imperiul Qing din China, marile imperii precoloniale ale Beninului şi ale vecinilor săi din Africa, Imperiul Otoman și alte state erau aproximativ la egalitate cu Europa în jurul anului 1700.

Prin 1815, situația se schimbase: Europa a avansat, nu datorită superiorității sale intrinseci, aşa cum au susținut unii istorici, în special Niall Ferguson în vasta sa analiză Civilizația. Vestul şi Restul (2011), ci datorită unor circumstanțe istorice destul de specifice. Europa şi-a menținut şi şi-a extins avantajul pe multe fronturi până în primii ani ai secolului al XX-lea, deși, după cum vom vedea, acest avantaj a fost atacat din ce în ce mai mult. Primul Război Mondial l-a pus sub semnul întrebării, iar Al Doilea Război Mondial l-a distrus, doborând și imperiile europene globale. Această hegemonie globală este principala justificare pentru a considera perioada 1815-1914 ca fiind una distinctă şi semnificativă a istoriei europene. Pe parcursul acestei cărți, contextul global va fi subliniat în mod repetat, iar evenimentele și procesele de pe alte continente vor fi aduse în narațiune ca o modalitate de a ajuta la explicarea a ceea ce s-a întâmplat în Europa în aceste decenii.”

(din Cuvântul-Înainte al autorului, pagina 21).

***

„Rusia. Mituri și realități”, de Rodric Braithwaite

În privința acestei cărți, merg pe mâna autoarei Prefeței, una dintre cele mai avizate cunoscătoare ale „fenomenului rusesc”, cum am putea numi acest amalgam de cultură, religiozitate, militarism și barbarie care emană de la răsărit de Europă. Ea spune că spre deosebire de alte lucrări (și o menționează expres pe cea a lui Mark Galeotti), cartea de față chiar descifrează această „ghicitoare învăluită în mister din interiorul unei enigme” care e Rusia (expresia din ghilimele îi aparține lui Churchill, deși nu sună chiar foarte bine în gura lui din cauza suspiciunii că a vrut să scape astfel, fie și parțial, de responsabilitatea alianței cu „multipla enigmă” din timpul războiului). Mai mult, Antoaneta Olteanu susține că prin această lucrare, avem șansa să deslușim resorturile intime ale răfuielii cu Ucraina de care rușii au simțit nevoia și care acum a luat forma acestui război cinic și grotesc. Autorul, fost ambasador britanic la Moscova între 1988 și 1922, a scris așadar o scurtă istorie a Rusiei tocmai cu scopul de a sluji ca îndrumar pentru înțelegerea acțiunilor rusești din prezent. Cu toate acestea, cartea începe cu un avertisment care de fapt poate fi un îndemn la o lectură circumspectă în cadrul căreia acompaniamentul propriei reflecții va trebui să fie permanent: „Rusia este o țară cu un trecut imprevizibil” (proverb rus).

„Fascinația pentru Rusia şi pentru poporul ei m-a stăpânit în cea mai mare parte a vieții. Eram acolo când s-a prăbuşit Uniunea Sovietică, ceea ce influențează unele dintre opiniile care vor fi exprimate în această scurtă și, sper eu, cumpătată istorie.

Chiar înainte de căderea Zidului Berlinului, se părea că dorința de independență a Ucrainei putea declanşa dezintegrarea Uniunii Sovietice. La începutul anilor '90, niciun război între Rusia şi Ucraina și nici posibilitatea ca experimentul democratic rusesc să eșueze la fel de dezastruos precum Republica de la Weimar din Germania nu păreau imposibil de imaginat.

Unele dintre presupunerile mele au fost, din păcate, greşite. Rusia nu şi-a pierdut încă ambiția imperială. Invazia brutală a lui Putin în Ucraina a amânat pentru multe decenii perspectiva ca Rusia să devină o țară modernă şi democratică, în relații paşnice cu vecinii săi, pe care atât de mulți ruși curajoși au luptat din greu să o creeze.

Dar niciunui popor nu ar trebui să i se nege posibilitatea de a-şi răscumpăra greşelile. Eu mă agăţ de imaginea de aur a Păsării de Foc, care zboară prin pădurile întunecate ale folclorului rusesc pentru a simboliza speranța că Rusia va vedea zile mai bune.”

(din Prologul autorului, p. 29, traducere de Anca Irina Ionescu)

***

„Povești auzite în casă și alte amintiri despre familiile Știrbey, Bibescu și Costinescu”, de Ileana Kripp Costinescu

Cartea prezintă, cu umor și detașare, alteori cu tristețe, dar mereu cu eleganță aristocratică autentică, poveștile unor familii princiare care au înfruntat cum au putut mai bine perioada regimului comunist. Contrastul dintre aristocratic și proletar nu poate fi surprins mai adecvat decât din aceste întâmplări de viață rememorate firesc. „Dacă vor veni vremuri mai bune? Nu au fost totdeauna vremuri doar bune și doar proaste. Mie îmi pare că istoria e ca fluxul și refluxul mării, vin apele, apoi se retrag și lasă în urmă tot felul de lucruri. Şi noi, aici, avem urmele unei istorii mai vechi", a spus autoarea. Cartea face parte din colecția „Istoria cu blazon” a editurii Corint și este îngrijită de Cătălin Strat, autorul interviurilor cu Ileana Kripp Costinescu.

„Ileana Kripp Costinescu s-a născut în 1954, când cel puţin câte un membru al familiilor din care se trage era fie închis, fie trimis în domiciliu obligatoriu. Însă Ileana Kripp Costinescu a avut o copilărie fericită la Sinaia, şi chiar și la Bucureşti, crescând printre bunici, unchi și mătuşi care aveau tot timpul ceva de povestit din vieţile lor de altădată: călătorii fabuloase, iubiri interzise, intrigi politice, biografii exemplare, întâmplări din înalta societate. Datorită acestei memorii afective, mai târziu, în exil, Ileana Kripp Costinescu şi alţi membri ai familiilor româneşti Costinescu, Ştirbey, Bibescu, Brătianu au reuşit să-şi păstreze spiritul și să nu se înstrăineze de ţară. Din 2001, Ileana Kripp Costinescu se ocupă stăruitor de renaşterea renumelui cramei Ştirbey de pe domeniul viticol de la Drăgăşani, moştenit de la bunica sa Maria Costinescu Ştirbey. Totuşi, a găsit timp să-i povestească editorului Cătălin Strat și ce a trăit ea însăşi, și ce a auzit în casele ultimilor aristocrați autentici.”

(Prezentare pe coperta IV a volumului)

***

„Crima imperfectă. Anchetele colonelului Antonescu”, de Dan Antonescu

Este un roman polițist inspirat din experiența de criminalist a autorului; personajele sunt desprinse din cazuri reale, iar întâmplările descrise sunt bazate pe fapte reale. Se poate spune că în cazul autorului, pasiunea pentru meserie a supraviețuit pensionării - pentru că Dan Antonescu a pus-o în continuare la treabă, prin acest al doilea roman polițist al său și prin activitatea jurnalistică de expert criminolog. Scopul său? „Dacă, prin comentariile şi emisiunile realizate ori prin articolele şi cărțile scrise, am reuşit să previn o singură crimă, înseamnă că un om nu a ajuns prematur în mormânt, iar o viață nu s-a irosit după gratii” - a scris el, ca un fel de motto al cărții.

„S-a vorbit adeseori despre crima perfectă. S-au scris romane ori scenarii de filme, s-au realizat documentare, emisiuni și podcasturi. Mulți oameni şi-au imaginat crima perfectă. Unii au plănuit-o sau chiar au încercat să o comită. Crima perfectă nu există însă. Există doar dosar de crimă nerezolvat încă.

Aproape nimeni nu vorbește și mai ales nu scrie - despre crima imperfectă. Imperfectă pentru că este comisă prostește - atât de prostește, încât autorul ei, ajuns după gratii, conştientizează că și-a distrus viața fără să știe nici el de ce. Imperfectă pentru că autorul este descoperit relativ repede. Imperfectă pentru că fapta are un mobil bizar, altfel spus, nu există nicio explicație pentru gestul criminal: nu a fost vorba despre răzbunare, gelozie ori frustrări acumulate și duse la extrem sau alte astfel de motivări aberante și disproporţionate, raportate la rezultatul faptei. Numai că, uneori, pe cât de imperfectă este, pe atât de dificil se dovedește a fi rezolvată. Nu imposibil, dar mult mai greu de rezolvat prin comparație cu o crimă elaborată diabolic, premeditată și executată cinic, fără empatie sau remuşcări, cu convingerea că el, autorul, nu va fi descoperit vreodată. Când ai de rezolvat o astfel de crimă, te bazezi pe logică, pe raționamente, pe tipare comportamentale, pe investigaţii, pe bazele de date ale poliției. Dar cum procedezi atunci când autorul nu a avut niciodată de-a face cu poliția, n-a interacționat niciodată cu victima în afară de momentul faptei, când el nu figurează în niciuna dintre evidențele infractorilor sau ale contravenienților? Răspuns: rezolvi dosarul. Pentru că și imperfecții trebuie să ajungă lângă perfecți - după gratii.”

(Dan Antonescu, coperta IV a cărții)