Antonie cel Mare, părintele călugărilor

Un tânăr egiptean auzea în biserică acum 1700 de ani cuvintele din Evanghelie: „De vrei să fii desăvârşit, vinde tot ce ai, împarte săracilor şi urmează-mi”.

Tânărul se trăgea dintr-o familie înstărită, părinţii îi lăsaseră moştenire o avere frumoasă. Se numea Antonie şi cuvintele din Evanghelie i-au fost de atunci principiu de viaţă.

Şi-a împărţit avutul la săraci şi a devenit călugăr, iar creştinismul îl consideră unul dintre întemeietorii monahismului. A trăit la început într-o colibă la marginea satului.

Ascultă documentarul realizat de Mădălin Iacob despre Sfântul Antonie cel Mare:

El a înţeles că pentru a fi într-o legătură permanentă cu Dumnezeu trebuie să elimine din viaţa sa tot ce-l ţine legat de lume. A păstrat strictul necesar: un acoperiş sărăcăcios deasupra capului şi hainele de pe el. Pentru a se întreţine împletea funii pe care i le cumpărau sătenii la piaţă.

I-a vizitat pe alţi călugări mai bătrâni despre care auzise că trăiesc retraşi în pustiu, şi a învăţat de la ei cum să facă faţă gândurilor şi ispitelor. S-a retras şi el mai mult în singurătate şi a trăit timp de 35 de ani într-un mormânt.

Pe la începutul secolului al IV-lea, în timpul persecuţiilor împăratului Diocleţian asupra creştinilor, Antonie s-a dus la Alexandria pentru a fi alături de cei care nu se temeau să se declare creştini.

Deşi nădăjduia să primească martiriul, voia lui Dumnezeu a fost ca el să se întoarcă în pustie şi să fie la bătrâneţe povăţuitor altor călugări. Câteva dintre sfaturile sale înţelepte despre smerenie, asceză, rugăciune şi lupta cu demonii se găsesc în cartea numită Patericul Egiptean.

Sfântul Antonie şi-a trăit ultima parte a vieţii într-o grotă din muntele Al Qalzam pe malul Mării Roşii. Acolo este astăzi mănăstirea care-i poartă numele (Deir Mar Antonios), una dintre cele mai vechi din lume.

Avva Antonie a murit la 105 ani. Înainte de ultima suflare, le-a spus ucenicilor să-l îngroape într-un loc ascuns, pentru a nu-i fi găsite rămăşiţele şi pentru a nu fi cinstit după moarte. Gândul nu i-a fost împlinit, pentru că lumea creştină îl admiră tocmai pentru smerenia, credinţa şi puterea sa de a nu se fi lăsat învins de lucrurile vremelnice.