Manuscrisul

De curând am auzit o ştire şi-mi venea să spun: „şi chiar e scris de mâna lui?” E vorba de un fragment dintr-un manuscris aparţinând nici mai mult nici mai puţin decât lui Leonardo da Vinci, la care experţii chiar au ceva de lucru pentru a descifra ortografia mult prea personală a maestrului şi amestecul de limbă italiană şi dialect lombard. Şi bineînţeles că rândurile de pe mica bucată de hârtie, trebuie să fi fost scrise de mâna lui, că doar de aceea se numeşte manuscris!

Dar uite cum pândea după colţ pleonasmul... Pentru că „manuscrisul” este, conform DEX-ului şi originii sale latine, „un text scris de mână”. Prin extensie, DEX-ul face o concesie şi include şi textul dactilografiat aici şi înregistrează şi locuţiunea „în manuscris” care înseamnă „(încă) netipărit”. E drept, pentru romani manuscrisul era cam singura formă a unui text scris, că doar toate textele lor, de la însemnări zilnice şi glume scrijelite pe pereţi până la texte literare publicate în volume erau scrise de mână. Noi însă am ajuns să considerăm manuscrisul o carte foarte scumpă adjudecată pe la tot felul de licitaţii sau păzită cu străşnicie prin muzee. Şi chiar dacă recunoaştem că acest cuvânt are legătură cu „scrisul de mână”, parcă nu ne putem abţine să accentuăm că e vorba chiar de scrisul de mână, care, în zilele noastre, este din ce în ce mai mult înlocuit de scrisul la calculator! Iar manuscrisul chiar a devenit... obiect de muzeu.

Mulţi dintre noi nu mai avem nici măcar notiţe scrise cu pixul pe hârtie, iar textele care urmează să fie tipărite au eventual forme anterioare „printate” şi poate corectate de mână. Să fie aceste variante adnotate manuscrise? Mulţi dintre noi ne-am obişnuit însă a ne corecta textele direct în fişierul text, aşa că printurile, corectate de mână, vor fi probabil acele texte rare pe care le vor descoperi peste 500 de ani urmaşii noştri şi le vor vinde cu sume fabuloase la licitaţii.